(Text din 1 decembrie 1988, publicat în „Caminar con Jesús al compás del año litúrgico”, Ed. Cristiandad, Madrid 2014, pp. 19-25).
Încă o dată, Sfânta Biserică ne arată în liturgie felul de a străbate cu rod aceste săptămâni care preced Nașterea Domnului. Dumnezeule atotputernic, dă credincioșilor Tăi voința de a ieși cu fapte bune în întâmpinarea lui Cristos care vine, pentru ca, așezați la dreapta Lui, să fie vrednici să stăpânească împărăția cerurilor[1].
De-a lungul acestor zile vom asculta din nou glasurile Profeților care au vestit cu veacuri în urmă venirea Răscumpărătorului. Vom retrăi cu bucurie așteptarea și speranța tuturor drepților Legii vechi, credința celor care au luat parte mai îndeaproape la un eveniment atât de mare — sfântul Iosif, Ioan Botezătorul, Elisabeta, Zaharia — și, în chip cu totul deosebit și unic, smerenia, credința și iubirea Mariei, care prin dăruirea ei a făcut cu putință Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Fiicele și fiii mei, să ieșim în întâmpinarea Răscumpărătorului lumii. Să pornim la drum încă o dată, cu iubire înnoită în inimile noastre, cu lumină nouă în ochi, cu mai multă vigoare în sufletele noastre, întărite de hrana zilnică a Sfintei Euharistii. Să aruncăm de pe noi poverile — micile concesii făcute comodității, egoismului, iubirii de sine — care poate fac mai puțin sprinten pasul nostru și întârzie mersul nostru spre Dumnezeu. Putem, cu ajutorul Duhului Sfânt! Trebuie să o înfăptuim!, cu mijlocirea dulcei noastre Mame Maria, care ne aduce din Cer, în acest Advent, un har nou pentru a ne înnoi din temelii dăruirea.
Invitația de a privi la Fecioara, de a cumpăni în rugăciunea noastră simțămintele care umpleau inima ei, de a ne strădui să o imităm neîncetat, este o recomandare a Magisteriului Bisericii[2], care are o actualitate deosebită în aceste săptămâni. Atitudinea și răspunsurile Preasfintei Maria — încă dinainte de vestirea Arhanghelului și, mai ales, în lunile dintre Întrupare și Nașterea Mântuitorului — alcătuiesc cea mai bună școală în care noi, creștinii, ne pregătim pentru nașterea spirituală a lui Cristos în sufletele noastre, pe care Dumnezeu dorește să o reînnoiască la fiecare Crăciun. Să-I mulțumim Preasfintei Treimi pentru acest dar infinit și să-i mulțumim și Părintelui nostru pentru răspunsul său fidel și eroic, prin care ne-a ajutat să descoperim fericirea neasemuită — chiar și din punct de vedere omenesc — de a-L lăsa pe Cristos să Se nască în viețile noastre, de a aparține atât de intim Familiei din Nazaret.
Fie ca Domnul să ne dea în acest Advent — I-o cer plin de încredere — să întrupăm în așa fel spiritul Preasfintei Sale Mame, încât să se împlinească în noi acea afirmație a unui Părinte al Bisericii, la care Fondatorul nostru a meditat de atâtea ori cu atâta bucurie[3]: «Fie ca în fiecare dintre voi să fie sufletul Mariei, pentru a-L lăuda pe Domnul; fie ca în fiecare să fie duhul Mariei, pentru a se bucura în Dumnezeu. Căci, deși una singură este Mama Domnului după trup, după credință Cristos este rodul nostru, al tuturor»[4].
Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri, pe care o celebrăm la 8 decembrie, este un alt portal strălucit al Adventului. Să ne oprim ca să medităm la chipul preacurat al Doamnei Noastre, zămislită fără pata păcatului strămoșesc în vederea meritelor lui Cristos, plină de toate harurile și virtuțile. Ca să ne ajute să scoatem hotărâri practice, Fondatorul nostru ne îndemna să ne cercetăm cugetul. «Așa o iubește Isus Cristos pe Mama Sa», spunea el cu mulți ani în urmă, după ce înșirase harurile și privilegiile cu care Bunătatea divină a îmbogățit-o pe Maria. Și continua: «Iar tu, cum o cinstești pe Doamna? Ce îi oferi? Câte rugăciuni scurte îi adresezi de-a lungul zilei? Cum știi să-ți stăpânești micile mizerii, amintindu-ți că ești fiul unei Mame tota pulchra, preacurate, neprihănite?»[5].
Între trăsăturile principale ale timpului liturgic în care ne aflăm se numără invitația stăruitoare de a ne curăți de păcatele noastre și de a-I pregăti lui Isus o locuință vrednică în sufletele noastre. După cum ne cerea Părintele nostru în aceste zile, trebuie să mergem de-a lungul etapei Adventului «încercând să construim cu inima un Betleem pentru Dumnezeul nostru»[6]. Domnul nu disprețuiește să Se sălășluiască în sărmanele noastre inimi, chiar dacă suntem atât de puțin lucru, dacă pregătim totul cu dragoste, cât mai bine cu putință. Ce înlesniri a găsit la Betleem, când a venit în lume acum douăzeci de veacuri? S-a născut într-o peșteră sărăcăcioasă, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei[7], dar înconjurat de iubirea nemărginită a Mariei și a lui Iosif, care vor fi curățat și rânduit cât mai bine acel staul ca să-L primească pe Dumnezeu. Mai presus de toate, ei trăiau cu o veghe a iubirii care îi făcea să urască orice nedesăvârșire, oricât de mică, și să răspundă harului cu toată ființa lor, astfel încât nici cea mai subțire despărțire să nu-i îndepărteze de acel Dumnezeu care li Se dăruia făcut Prunc.
Nici pe noi nu ne respinge, chiar dacă suntem plini de defecte și de mizerii, dacă luptăm în fiecare zi și ne străduim să ne păstrăm sufletele bine curate. De aceea, cât de logic este să îngrijim în chip deosebit în aceste zile Spovada sacramentală: cercetarea cugetului, căința, hotărârile! Și, alături de primirea rodnică a Pocăinței, ca îndestulare generoasă pentru păcatele noastre și pentru ale lumii întregi, să-I oferim Domnului cu bucurie contrarietățile, micile mortificări pe care le aduce cu sine viața de zi cu zi, oboseala firească a unei munci profesionale exigente… Să ne străduim, fiicele și fiii mei, cu o luptă practică, pentru ca în orice clipă, în orice împrejurare, să împlinim cu iubire ceea ce Îi place cel mai mult lui Isus.
Toate acestea sunt cu putință — aveți aceeași experiență ca și mine — datorită virtuților pe care Dumnezeu Însuși le-a revărsat în sufletele noastre prin Botez: credința, speranța, caritatea; virtuți teologale care cresc îndeosebi prin primirea Euharistiei. Fiecare venire a lui Isus în sufletul și în trupul nostru, în Sfânta Împărtășanie, înseamnă o nouă semănare, îmbelșugată, a acestor semințe dumnezeiești menite să dea într-o zi roade de viață veșnică, în contemplarea și bucuria Preasfintei Treimi. Părintele nostru, în nebuniile sale de iubire față de Isus în Sfânta Taină, ne-a mărturisit că Îi spunea, plin de reverență și de adorație: «Bine ai venit!» Și se păstra într-o atitudine vigilentă, ca să crească în delicatețuri de iubire față de acest «Dumnezeu al nostru, Mărgăritar preascump, care binevoiește să coboare în acest gunoi care sunt eu».
Îngăduie-mi să te întreb: fiica mea, fiul meu, cum te pregătești în fiecare zi să primești Sfânta Împărtășanie? Te străduiești să pui, după cum sfătuia Părintele nostru, «curăție în simțurile tale, unul câte unul; podoabă în puterile tale, una câte una; lumină în tot sufletul tău»[8]? Alergi la Mama ta — la Mama noastră — ca să o rogi cu ardoare să te ajute să-L primești pe Domnul cu acea curăție, smerenie și evlavie cu care L-a primit ea în trupul și în sufletul ei preacurate?
Ultima săptămână din Advent, în pragul Crăciunului, ne invită să pătrundem mai adânc în hotărârile și dorințele care umpleau duhul Doamnei Noastre. Lecturile evanghelice ne îndeamnă să medităm la credința și la smerenia Mariei, la curăția ei fără pată, la dăruirea ei deplină și fără amânare față de Domnul, la ascultarea ei supusă, la spiritul ei de slujire…: virtuți pe care toți creștinii trebuie să ne străduim să le punem în practică, dacă vrem cu adevărat ca sufletele noastre, asemenea celui al Doamnei Noastre, să devină templu viu al dumnezeirii, plin de lumina Duhului Sfânt[9].
Am putea petrece ceasuri întregi, fiii mei, desfăcând învățăturile pe care le descoperim în atitudinea statornică a Mamei noastre. Atât de bogată în conținut dumnezeiesc ne-o arată Sfânta Evanghelie! Dar voi sunteți aceia, fiecare și fiecare dintre voi, care, în răgazurile voastre de rugăciune din timpul liturgic pe care l-am început, trebuie — trebuie să ne — măsurăm existența zilnică cu cea a Fecioarei, ca să învățăm de la ea și să ne pregătim cât mai bine cu putință pentru Crăciun.
Pe acest drum care are ca țintă Betleemul, nu-l uitați pe sfântul Iosif, Părintele și Domnul nostru. Urmându-l pe Fondatorul nostru, care a avut și are atâta dragoste față de sfântul Patriarh, așezați-vă foarte aproape de persoana lui, cereți-i să vă învețe să vă purtați cu Mireasa lui neprihănită cu o iubire plină de duioșie și de respect, de delicatețe și de încredere. Acest om drept[10], pe care Dumnezeu S-a sprijinit pentru a duce la împlinire planul Său răscumpărător, ne va învăța să ne apropiem cu mai multă intimitate de Fecioara; și, în compania Mariei și a lui Iosif, vom ajunge la Noaptea Sfântă cu nerăbdarea supranaturală și omenească de a-L primi pe Pruncul Dumnezeu în inimile noastre.
Și ce-I vom spune lui Isus, când Îl vom vedea culcat pe paiele ieslei? Ne vom strădui să «acoperim tăcerea nepăsătoare a celor care nu-L cunosc sau nu-L iubesc, intonând colinde, acele cântece populare pe care le cântă mici și mari în toate țările de veche tradiție creștină»[11]. Fiecare I Se va destăinui în chipul său cu totul personal, cu cuvintele și cu simțămintele care îi ies din inimă; dar toți ne vom ruga pentru Biserică, pentru lume, pentru suflete, cu dorința arzătoare ca roadele Răscumpărării — pe care El le-a adus în plinătate pe pământ cu atâta vreme în urmă — să se întindă tot mai mult peste tot cuprinsul lumii.
La Crăciun, Fondatorul nostru știa să intre în staulul din Betleem ca un personaj în plus. Uneori își închipuia că este un păstoraș care se apropie cu încredere de Isus, oferindu-I un mic dar; alteori alegea locul aceluia care — în genunchi înaintea Pruncului Dumnezeu — nu știe decât să adore; ba chiar se punea în locul măgărușului și al boului, care prin răsuflarea lor dau căldură Nou-Născutului, sau în cel al unui cățeluș credincios care stă de pază lângă iesle… Erau micile nebunii ale unui suflet îndrăgostit, pe care fiecare dintre noi le poate urma, amintindu-și sfatul Părintelui nostru: «Când vă purtați cu Isus, nu vă rușinați, nu vă stăpâniți afecțiunea. Inima este nebună, iar aceste nebunii de iubire față de cele dumnezeiești fac mult bine, pentru că sfârșesc în hotărâri concrete de îndreptare, de reformă, de curățire, în viața personală. Dacă nu ar fi așa, nu ar sluji la nimic»[12].
Fiicele și fiii mei, fie ca această intimitate cu Dumnezeul și Regele nostru, abia născut, să vă ajute să vă intensificați rugăciunile pentru intențiile mele. Cereți-I cu încredere să ne asculte. Mijlocirii preaiubitului nostru Fondator, care a iubit atât de mult Sfânta Familie — treimea de pe pământ —, îi încredințez ca fiicele și fiii săi din Opus Dei, persoanele care se folosesc de lucrarea apostolică a Prelaturii, creștinii și toți oamenii de bunăvoință să voim să-I facem loc în sufletele noastre lui Cristos, care vine în întâmpinarea noastră ca să ne primească adânc în Inima Sa și să ne înfățișeze lui Dumnezeu Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt.
[1] Liturghierul Roman, Duminica I din Advent (Rugăciunea zilei).
[2] Cf. Conciliul Vatican II, Const. dogm. Lumen gentium, nn. 63 și 65.
[3] N. ed. Ori de câte ori don Álvaro scrie „Fondatorul nostru” sau „Părintele nostru”, se referă la sfântul Josemaría Escrivá de Balaguer. Când a scris aceste scrisori, Fondatorul Opus Dei nu fusese încă declarat sfânt de către Biserică; canonizarea a avut loc la 6 octombrie 2002. Din fidelitate față de text, păstrăm expresia originală.
[4] Sfântul Ambrozie, Expunere la Evanghelia după Luca II, 26; cf. Prietenii lui Dumnezeu, nr. 281.
[5] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o meditație, 7-XII-1953 (AGP, biblioteca, P01, II-1978, p. 8). Sigla AGP desemnează Arhiva Generală a Prelaturii.
[6] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o meditație, 25-XII-1973 (AGP, biblioteca, P09, p. 199).
[7] Lc 2,7.
[8] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 834.
[9] Liturghierul Roman, Liturghia din 20 decembrie (Rugăciunea zilei).
[10] Cf. Liturghierul Roman, Liturghia din 18 decembrie (Evanghelia: Mt 1,18-24).
[11] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o meditație, 25-XII-1973 (AGP, biblioteca, P09, p. 200).
[12] Ibid.
