Texte despre Advent (2): „Rugăciunea este tăria noastră”

În Advent publicăm câteva texte despre acest timp liturgic, luate din scrisorile pastorale adresate credincioșilor din Opus Dei de fericitul Álvaro del Portillo. În această a doua parte se vorbește despre speranță și rugăciune.

Detalle de "La Adoración de los pastores" (Caravaggio).

(Text din 1 decembrie 1990, publicat în „Caminar con Jesús al compás del año litúrgico”, Ed. Cristiandad, Madrid 2014, pp. 59-62).

Acum câteva zile, sărbătorind solemnitatea lui Isus Cristos, Regele universului, meditam încă o dată la zelul apostolic pe care Părintele nostru a știut să-l transmită atâtor mii de persoane, prin cuvântul și prin exemplul său, pentru că ardea de iubire față de Dumnezeu. Reînnoind consacrarea Opus Dei Inimii Preasfinte și Milostive a lui Isus, I-am cerut Domnului nostru ca în fiecare zi să aprindă tot mai mult sufletele noastre de aceste dorințe dumnezeiești; ca fiicele și fiii Săi din Opus Dei, acum și pentru totdeauna, până la sfârșitul veacurilor, să trăim numai pentru a întinde domnia Sa în toate sufletele, dând astfel glorie Preasfintei Treimi.

Doresc, prin aceste rânduri, să vă îndemn să înfăptuiți un apostolat tot mai intens, cu deplină încredere în Domnul. Gândiți-vă, fiicele și fiii mei, la puterea transformatoare a harului divin, în stare să lumineze cele mai oarbe minți, până într-acolo încât să-l preschimbe, într-o singură clipă, pe persecutorul Saul în apostolul Paul. Aceste minuni se înfăptuiesc și în zilele noastre.

Timpul liturgic pe care îl începem acum, Adventul, este o invitație la întărirea speranței noastre. Domnul va pune capăt timpului de încercare pe care îl îndură Biserica și care ne face să suferim atât de mult, dacă vom continua o semănare stăruitoare de învățătură și de iubire. În aceste săptămâni, în timp ce pregătim marea sărbătoare a Nașterii Răscumpărătorului, putem medita la felul de a lucra al Domnului nostru. Deși dorea cu ardoare să ia trupul nostru, a pregătit omenirea cu o pedagogie dumnezeiască și a venit pe pământ în momentul hotărât de Tatăl din veșnicie. Au trecut multe secole înainte să se petreacă sublimul eveniment al Întrupării; apoi, odată făcut Om, Isus Cristos a rămas treizeci de ani fără să-Și dezvăluie condiția de Mesia și de Fiu al lui Dumnezeu. Abia mai târziu Și-a arătat puterea și dumnezeirea în toată splendoarea lor.

Fiți, așadar, optimiști, chiar dacă realitatea concretă pe care o pipăiți de atâtea ori în jurul vostru este grea. Nu ne întemeiem speranța pe mijloacele omenești — deși trebuie să le punem în joc pe toate cele care ne stau la îndemână —, ci pe Isus Cristos, Domnul nostru, care este Dominus dominantium[1], Domnul domnilor, care a cucerit lumea întreagă prin Jertfa Sa de pe Cruce.

Vi se va părea uneori că acel non serviam! [nu voi sluji], pe care atâția bărbați și femei îl rostesc cu tristețe prin viețile lor, alcătuiește un strigăt mai puternic decât acel serviam! [voi sluji] care — cu harul dumnezeiesc — iese în fiecare zi de pe buzele și din inimile tuturor celor care dorim să fim docili față de har. Nu vă lăsați înșelați de aparențe. Vă repet că Domnul biruiește întotdeauna. Trebuie să aveți prezent faptul că, așa cum ne amintea Părintele nostru, «în momentele de crize profunde din istoria Bisericii, nu au fost niciodată mulți cei care, rămânând fideli, au avut pe deasupra și pregătirea spirituală și doctrinară suficientă, resorturile morale și intelectuale, pentru a opune o rezistență hotărâtă agenților răutății. Dar acei puțini au umplut din nou de lumină Biserica și lumea. Fiii mei, să simțim datoria de a fi loiali față de tot ceea ce am primit de la Dumnezeu, pentru a-l transmite cu fidelitate. Nu putem, nu vrem să capitulăm»[2].

Rugăciunea este tăria noastră. Este pârghia care mișcă Inima Milostivă a Mântuitorului, mereu gata să-i ajute pe ai Săi. «Dumnezeu nu pierde bătălii. Trebuie să batem neîncetat la poarta Inimii Preasfinte a lui Isus Cristos, care este iubirea noastră, și a Inimii Preadulci a Mariei, care este mântuirea noastră; și să nu uităm că, pentru Domnul, veacurile sunt clipe»[3]. Dar este bine să-L zorim. Dacă ne vom cere nouă înșine totul în lupta de fiecare zi, fiicele și fiii mei, veți vedea cum învie Biserica în toată lumea, cum prinde rădăcini credința în atâtea suflete; dacă, dimpotrivă, nu luptăm, chiar fiind ajutați de har, vom îngroșa strigătul acelui non serviam!, cu o gravă responsabilitate din partea noastră, de vreme ce Dumnezeu ne-a chemat cu o încredere deosebită. Trebuie să-I cerem lui Isus, cu acele cuvinte din Evanghelie pe care I le adresa preaiubitul nostru Părinte: «Ascultă-ne, Doamne! Mărește-ne credința, și mai mult. Să repetăm, împreună cu centurionul: tantum dic verbo (Mt 8,8), spune numai un cuvânt, unul singur!, și totul se va îndrepta»[4].

De rugăciunea neîncetată — acea rugăciune pentru intențiile mele, pe care v-o cer mereu! — trebuie să fie nedespărțit legat efortul zilnic al fiecăruia de a pătrunde cu spirit creștin mediul în care se mișcă. Să nu credeți că puteți contribui prea puțin: fiecare, fiecare dintre voi, poate ajunge departe, pentru că eficacitatea apostolică depinde, în primul rând, de iubirea voastră față de Dumnezeu și de privirea supranaturală cu care înfăptuiți apostolatul printre cei din jurul vostru.

Dar îngăduie-mi să te întreb, fiul meu: cum ai folosit anul acesta ocaziile care ți s-au ivit ca să apropii sufletele de Dumnezeu? Te-ai străduit să stăruiești iar și iar, fără să te descurajezi din pricina aparentei lipse de răspuns a unor persoane? Ai căutat căi noi ca să ajungi la mai mulți oameni? Și, în chip fundamental: suntem apostoli care își întemeiază acțiunea pe o rugăciune profundă și pe o mortificare îmbelșugată? Lucrăm cu perfecțiune, pentru Domnul, oferind un exemplu limpede de creștini consecvenți în exercitarea muncii noastre profesionale? Ne străduim să învățăm de la ceilalți, privind la virtuțile și la calitățile lor?

În aceste săptămâni de pregătire pentru Crăciun, Părintele nostru, între atâtea alte rugăciuni, obișnuia să se roage cu o stăruință tot mai mare: veni, Domine Iesu!, veni, Domine, et noli tardare!...; vino, Doamne Isuse!, vino, Doamne, și nu întârzia! Vă recomand să-i urmați și în aceasta exemplul: vă va ajuta să aveți mai multă prezență a lui Dumnezeu, să vă aprindeți de zel pentru suflete, să vă faceți mai stăruitoare rugăciunea pentru Biserică; și vom simți datoria de a ne curăți sufletele și trupurile, pentru ca El să vină să ia în stăpânire tot mai deplin eul nostru.

«Să începem de pe acum să-I mulțumim Domnului: ut in gratiarum semper actione maneamus, să trăim într-o neîncetată aducere de mulțumire Dumnezeului nostru. Mulțumiri care sunt un act de credință, care sunt un act de speranță, care sunt un act de iubire. Recunoștință care este conștiința micimii noastre, bine cunoscută și trăită, a neputinței noastre; și care este încredere neclintită — și despre aceasta avem experiențe minunate — în milostivirea dumnezeiască, pentru că Dumnezeu, Domnul nostru, este numai Iubire: iar din Inima Sa părintească izvorăsc șuvoaie de planuri de pace și de bucurie pentru fiii Săi. Planuri tainice în înfăptuirea lor, dar sigure și eficace»[5].

Rămâneți foarte uniți cu Maria și cu Iosif în aceste zile de Advent și cereți-le să ne lase să luăm parte mai adânc la așteptarea plină de bucurie pe care au trăit-o ei când Isus era gata să vină în lume. Și acum Domnul trebuie să Se nască în multe inimi: nimic mai logic, așadar, decât să implorăm ajutorul Mamei Sale și al celui care a ținut locul de tată al Său pe pământ.


[1] Ap 19,16.

[2] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 28-III-1973, nr. 18.

[3] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 17-VI-1973, nr. 35.

[4] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 28-III-1973, nr. 6.

[5] Sfântul Josemaría, Scrisoarea 28-III-1973, nr. 20.