(Text din 1 decembrie 1986, publicat în „Caminar con Jesús al compás del año litúrgico”, Ed. Cristiandad, Madrid 2014, pp. 50-55).
Dominus prope est![1], Domnul este aproape! Este strigătul pe care liturgia îl face să răsune în urechile noastre, în mii de feluri diferite, de-a lungul acestor săptămâni dinaintea Crăciunului. Ne invită să pregătim venirea spirituală a lui Cristos în sufletele noastre, cu atât mai stăruitor cu cât se apropie mai mult zilele fericite ale Nașterii lui Isus. Și, totodată, aceste cuvinte îmi aduc în minte acel luceafăr despre care ne vorbea Părintele nostru, pe care Domnul ni l-a așezat pe frunte. Fiica mea, fiul meu: chemarea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu de a fi Opus Dei trebuie să răsune în sufletul nostru ca o bătaie neîncetată la ușă, mai puternică decât orice altă legătură, și trebuie să ne facă să știm că urma lui Dumnezeu în viețile noastre nu se șterge niciodată[2]. Să-I mulțumim, să ne străduim să-L urmăm foarte de aproape și să smulgem cu hotărâre tot ceea ce ne îndepărtează de El, chiar dacă pare un amănunt de foarte mică însemnătate.
Adventul este unul dintre timpurile tari ale Sfintei Liturgii, prin care Maica noastră Biserica ne îndeamnă să ne curățim în chip deosebit, prin rugăciune și penitență, ca să primim harul îmbelșugat pe care ni-l trimite Dumnezeu, pentru că El este mereu fidel. În aceste zile suntem invitați să căutăm — aș spune că și mai stăruitor — relația cu Maria și cu Iosif în viața noastră interioară; ni se cere o rugăciune mai contemplativă și să ne desăvârșim prin manifestări concrete în spiritul mortificării interioare. Astfel, când Se va naște Isus, vom fi mai puțin nevrednici să-L luăm în brațele noastre, să-L strângem la piept, să-I spunem acele cuvinte înflăcărate prin care o inimă îndrăgostită — precum este cea a fiicelor și a fiilor mei toți, fără excepție — are nevoie să se exprime.
Mă opresc la aceste considerații ca să vă amintesc că nu ne putem mărgini să așteptăm Crăciunul fără a pune nimic din partea noastră. Priviți ce a răspuns odată Părintele nostru unui fiu al său care îl întreba cum să trăiască mai bine Adventul: «Dorind ca Domnul să Se nască în noi, pentru ca să trăim și să creștem împreună cu El și să ajungem să fim ipse Christus, Cristos Însuși»[3]. Și preciza cu acea ocazie: «Să se vadă aceasta în faptul că renaștem pentru înțelegere, pentru iubire, care, în cele din urmă, este singura ambiție a vieții noastre»[4].
Fiicele și fiii mei: dacă, meditând aceste cuvinte, începeți să urmați Adventul cu mai mult entuziasm — cu mai mult efort —, zi după zi, chiar dacă o faceți în răspăr, chiar dacă vi se pare o comedie, atunci, când Domnul Se va naște la Crăciun, va găsi sufletele voastre bine pregătite, cu hotărârea neclintită de a-I oferi acea primire pe care I-au refuzat-o oamenii acum douăzeci de veacuri, așa cum I-o refuză și acum; și îi veți pricinui acestui Părinte al vostru o mare bucurie.
Dar nu este ceva numai al Adventului: în fiecare zi coboară Isus la noi, în Sfânta Împărtășanie. «A venit Adventul. O bună perioadă — scrie Părintele nostru — pentru a-ți reînnoi dorința, nostalgia, așteptarea sinceră a venirii lui Cristos! A venirii Sale zilnice în sufletul tău grație Euharistiei! — „Ecce veniet!” — Vine! ne spune Biserica pentru a ne încuraja»[5]. Cum ne pregătim să-L primim, în fiecare zi? Ce amănunte de iubire îngrijim? Ce curăție căutăm în simțurile noastre, ce podoabe în sufletul nostru? Cum este evlavia ta? Te străduiești să-L însoțești în Tabernacolul Centrului tău? Ceri să crească zilnic viața euharistică în credincioșii Prelaturii? Cunosc cei care te întâlnesc intimitatea ta cu Cristos în Sfânta Ostie? Nu există un moment mai bun decât cel al Sfintei Împărtășanii pentru a-L implora pe Isus — cu adevărat prezent în Euharistie — să ne curețe, să ardă mizeriile noastre cu focul Iubirii Sale; să ne aprindă de dorințe sfinte; să schimbe inima noastră — de atâtea ori meschină și nerecunoscătoare — și să ne dobândească o inimă nouă, cu care să iubim mai mult Preasfânta Treime, pe Fecioara, pe sfântul Iosif, toate sufletele. Și folosiți acele clipe pentru a vă reînnoi angajamentul de iubire, cerându-I acestui Rege al nostru să ne ajute să trăim fiecare zi cu un nou elan de îndrăgostiți.
Vă sfătuiesc să repetați — savurându-le! — multe împărtășanii spirituale. Rugați-vă adesea în aceste săptămâni — și eu mă străduiesc să-l sădesc în sufletul meu — cu acel veni, Domine Iesu! — vino, Doamne Isuse! — pe care Biserica îl repetă stăruitor. Spuneți-l nu doar ca pregătire pentru Crăciun, ci și pentru Împărtășania de fiecare zi. În acest fel ne va fi mai ușor să descoperim ceea ce nu merge în lupta noastră zilnică și, cu harul lui Dumnezeu și cu efortul nostru, îl vom înlătura. Nu uitați că dăruirea noastră bine trăită, cu fidelitate constantă, este cea mai bună pregătire pentru acea întâlnire cu Cristos la Crăciun și în Sfânta Euharistie.
Veni, Domine, et noli tardare!, vino, Doamne, și nu întârzia. Pe măsură ce trec săptămânile, strigătul Bisericii — al tău și al meu — urcă la Cer tot mai stăruitor. Relaxa facinora plebi tuae!, dezleagă legăturile — păcatele — poporului Tău! Nu ne putem mărgini să implorăm iertare pentru mizeriile noastre: trebuie să o cerem și pentru păcatele celorlalți. Isus, fiicele și fiii mei, a venit în lume ca să răscumpere întreaga omenire. Și acum dorește să intre în inima tuturor oamenilor, fără nicio excepție.
Advent înseamnă așteptare; și cu cât se apropie mai mult evenimentul așteptat, cu atât mai mare este dorința de a-l contempla împlinit. Noi, împreună cu atâția alți creștini, dorim ca Dumnezeu să pună capăt grelei încercări care apasă Biserica de mulți ani. Tânjim ca acest lung advent să ajungă în sfârșit la capăt: ca sufletele să se îndrepte spre o adevărată căință; ca Domnul să Se facă prezent mai intens în mădularele iubitei Sale Mirese, Sfânta Biserică. O dorim și o cerem din tot sufletul: magis quam custodes auroram[6], mai mult decât străjerii zorile, dorim cu ardoare ca noaptea să se preschimbe în zi deplină.
Ce bun timp, fiilor, este acest Advent pentru a ne intensifica rugăciunea pentru Biserică, pentru Papă și colaboratorii săi, pentru episcopi, pentru preoți și pentru laici, pentru călugărițe și călugări, pentru tot Poporul sfânt al lui Dumnezeu! Și este rugăciune nu numai cea care iese de pe buze sau cea pe care o formulăm cu mintea, ci viața întreagă, atunci când se cheltuiește în slujirea Domnului. Vă amintesc aceasta cu unele cuvinte pe care Fondatorul nostru ni le adresa la începutul unui nou an liturgic: «Trebuie să umblăm prin viață ca apostoli, cu lumina lui Dumnezeu, cu sarea lui Dumnezeu. Cu naturalețe, dar cu o asemenea viață interioară, cu un asemenea spirit al Opus Dei, încât să luminăm, să împiedicăm stricăciunea și umbrele din jur. Cu sarea dăruirii noastre lui Dumnezeu, cu focul pe care Cristos l-a adus pe pământ, vom semăna credința, speranța și iubirea pretutindeni: vom fi co-răscumpărători, iar întunericul se va preschimba în zi senină»[7].
Continuați să cereți cu credință, bine uniți cu intențiile mele și cu deplină siguranță în eficacitatea infailibilă a acestei rugăciuni. Domnul l-a ascultat pe Părintele nostru când Îl ruga — numai El știe cu câtă ardoare și intensitate! — pentru ceea ce purta în suflet și a ascultat — nu am nici cea mai mică îndoială — rugăciunile neîncetate care, din toate colțurile lumii, s-au înălțat la Cer unite cu intenția Liturghiei sale. Dar, fiicele și fiii mei, cu puterea care îmi vine din faptul de a-i fi luat locul, stărui: uniți-vă cu rugăciunea mea! și îndrăznesc chiar să vă cer să vă cheltuiți viața în această străduință. Da, ți-o repet la ureche: trebuie să ne rugăm mai mult, pentru că nu cunoaștem măsura de rugăciune stabilită de Dumnezeu — în preadreapta și admirabila Sa Providență — înainte de a ne acorda darurile pe care le așteptăm. În același timp, un lucru este cât se poate de sigur: rugăciunea smerită, încrezătoare și stăruitoare este totdeauna ascultată. Un rod al acestei rugăciuni a noastre, mai intensă în timpul Adventului, este acela de a înțelege că putem, că trebuie să ne rugăm mai mult. Să nu slăbim!
Întrucât Prelatura este parte integrantă a Bisericii, ne vom ruga și pentru Opus Dei, instrument de care Dumnezeu vrea să Se folosească pentru a-Și întinde domnia de pace și de iubire între oameni. Și Lucrarea își trăiește neîncetat adventul său, așteptarea sa bucuroasă a împlinirii Voinței lui Dumnezeu. Sunt atâtea panorame apostolice pe care Domnul ni le pune în față!: începutul unor noi lucrări apostolice, consolidarea — în întindere și în profunzime — a celor care se desfășoară deja în atâtea locuri; noi ținte în slujirea noastră față de Biserică și față de suflete… Și, mai presus de toate, Domnul vrea fidelitatea fiilor mei: loialitatea neclintită a fiecăruia față de chemarea divină, față de cerințele ei, față de acest har negrăit al vocației cu care a voit să pecetluiască pentru totdeauna viețile noastre.
[1] Duminica a IV-a din Advent (Ant. ad Invitatorium).
[2] N. ed. Același lucru se poate spune despre vocația creștină în general. Aceste considerații ale lui don Álvaro sunt valabile pentru toți cei botezați.
[3] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o întâlnire de familie, 23-XI-1966 (AGP, biblioteca, P01, 1977, p. 1233).
[4] Ibid.
[5] Sfântul Josemaría, Forja, nr. 548.
[6] Ps 129,6.
[7] Sfântul Josemaría, Însemnări dintr-o meditație, 3-XII-1961 (AGP, biblioteca, P01, XII-1964, p. 62).
