Între muncă sau studiu, notificări și miile de treburi de acasă, pare că nu mai rămâne loc pentru rugăciune. Sfântul Josemaría credea că da: pe lângă răstimpurile dedicate numai rugăciunii, te poți ruga și chiar acolo, în mijlocul treburilor de zi cu zi și fără să faci lucruri ciudate. Am ordonat câteva puncte din Drum, Brazdă și Forja în șase pași, ca să te ajutăm să fii contemplativ orice ai face.
Partea întâi: a învăța să privești
Partea a doua: a vorbi, a munci, a uni cerul cu pământul
5. A transforma munca de fiecare zi în rugăciune
6. Unde se unesc cerul și pământul
A contempla este un dar de la Dumnezeu și constă în a privi viața împreună cu El, în timp ce mergem printre ocupațiile care ne umplu deja ziua. Despre aceasta este vorba în acest prim an al drumului spre centenarul Opus Dei, iar ca să o învățăm ne întoarcem la cele trei cărți ale sfântului Josemaría: Drum, Brazdă și Forja.
Toate trei au același scop: să ne ajute să-L găsim pe Dumnezeu în mijlocul vieții obișnuite. Drum adună experiențe din primii ani de preoție ai sfântului Josemaría, până în 1939. Brazdă și Forja au fost publicate după moartea sa. După cum explica fericitul Álvaro del Portillo, sunt fragmente din învățăturile fondatorului Lucrării care se nasc din viața lui interioară și deopotrivă din relația lui cu atâtea persoane, menite «să încurajeze și să înlesnească rugăciunea personală».
Drum, brazdă, forjă: trei imagini ale unui lucru care se face încetul cu încetul. A merge, a semăna, a lucra metalele. Tot așa se învață și contemplarea: pas cu pas, sămânță cu sămânță, lovitură cu lovitură, la foc mic.
Partea întâi: a învăța să privești
1. A privi în trei dimensiuni
Primul pas este să vezi altfel lucrurile dintotdeauna. Sfântul Josemaría o explică printr-o imagine aproape geometrică:
«Oamenii au o viziune plană, lipită de pământ, pe două dimensiuni. —Când vei trăi o viață supranaturală, vei dobândi de la Dumnezeu a treia dimensiune: înălțimea, și odată cu ea, relieful, greutatea și volumul» (Drum, nr. 279).
Ca să vezi realitatea asemenea lui Cristos, viața ta nu are nevoie să-și schimbe decorul: cursurile sau ședințele, familia și planurile rămân acolo. Ceea ce se schimbă este adâncimea cu care le privești. O conversație dificilă, un examen, o noapte nedormită sau o zi cenușie încetează să mai fie o suprafață plană și încep să aibă «greutate» și «volum», pentru că Dumnezeu este în spatele lor și El îți dă harul de a le vedea din perspectiva Sa.
Pe lângă faptul de a-I cere lui Dumnezeu harul Său, ca să câștigi această a treia dimensiune ajută uneori să faci ceva ce pare contradictoriu: să închizi ochii. Într-un alt punct din Drum, sfântul Josemaría vorbește despre aceeași nevoie, în contrast cu o altă «nevoie» care ne asaltează de atâtea ori, aceea de a ne distra:
«Să te distrezi. —Ai nevoie să te distrezi!…, deschizând mult ochii pentru ca să intre bine în ei imaginile lucrurilor, sau închizându-i aproape, datorită miopiei tale… Închide-i de tot!: trăiește viața interioară și vei vedea, într-un colorit și relief nebănuit, minunile unei lumi mai bune…» (Drum, nr. 283).
A închide ochii înseamnă aici a privi înăuntru și a privi dinăuntru. Iar ceea ce se câștigă este tocmai ceea ce promitea imaginea de mai înainte: adâncime, pentru că este punctul de vedere supranatural. Această privire, așadar, nu izolează. Relația cu Dumnezeu în suflet «te va înfrăți mai mult cu frații tăi, oamenii», cum spune același punct. A contempla nu înseamnă a fugi de lume, ci a o vedea mai bine.
Catehismul Bisericii Catolice o rezumă astfel: contemplarea este «privirea de credință, ațintită asupra lui Isus» (nr. 2715).
2. A te reculege
Al doilea pas —arătat deja în primul— încape într-un rând:
«Reculege-te. —Caută-L pe Dumnezeu în tine și ascultă-L» (Drum, nr. 319).
A te reculege este ceea ce faci când un prieten îți spune «trebuie să-ți povestesc ceva important»: lași telefonul, cauți un loc liniștit și îi dai toată atenția. Nu e vorba de a-ți goli mintea, ci de a o îndrepta spre Cineva.
Surprinzător este că, pentru sfântul Josemaría, această tăcere nu cere să ieși din zgomot. În Forja arată limpede că rugăciunea nu este incompatibilă cu activitățile de fiecare zi:
«Noi, fiii lui Dumnezeu, trebuie să fim niște contemplativi: persoane care, în mijlocul vuietului mulțimii, știu să găsească liniștea unui suflet ce se întreține fără încetare cu Domnul, știu să-L privească cum ai privi un Tată, cum ai privi un Prieten pe care l-ai iubi nespus» (Forja, nr. 738).
În ce momente ale zilei tale L-ai putea căuta și I-ai putea vorbi în această «liniște a sufletului»? Nu vei reuși întotdeauna să stingi zgomotul din afară, dar îl poți duce la Dumnezeu și poți începe conversația chiar de acolo. Iar când nu ai chef, ajută să te gândești cât de mult dorește El să te asculte.
3. A te ști însoțit
E greu să vorbești cu cineva pe care îl simți departe. De aceea al treilea pas este să-ți dai seama că Dumnezeu este aproape, mult mai aproape decât crezi.
«Trebuie să avem convingerea că Dumnezeu este neîncetat lângă noi. Trăim ca și cum Domnul ar fi undeva, departe, unde strălucesc stelele», și uităm că este un Tată care ne iubește mai mult decât «toate mamele lumii» pe copiii lor (Drum, nr. 267).
Dar nu este numai alături. Este înăuntru, mereu, în sufletul nostru aflat în har:
«Dumnezeu este cu tine. În sufletul tău plin de har Își are lăcaș preasfânta Treime. —Iată de ce, în ciuda nimicniciilor tale, poți și trebuie să stai neîncetat de vorbă cu Domnul» (Forja, nr. 261).
Această expresie, «în ciuda nimicniciilor tale», ia multă greutate de pe umeri. Nimeni nu trebuie să se simtă sau să fie desăvârșit ca să vorbească cu Dumnezeu. E de ajuns să te știi fiu. Celui care se simte singur, Drum îi răspunde: «Singur! —Nu ești singur» (Drum, nr. 273).
De aici se naște trăirea în prezența lui Dumnezeu, care este poarta spre descoperirea frumuseții vieții creștine: «Fii pătruns de prezența lui Dumnezeu și vei avea viață supranaturală» (Drum, nr. 278).

Partea a doua: a vorbi, a munci, a uni cerul cu pământul
4. A vorbi fără întrerupere
Când știm că Dumnezeu este aproape, firesc este să-I vorbim. Nu numai în răstimpurile dedicate rugăciunii, ci de-a lungul întregii zile:
«Viața ta trebuie să fie o rugăciune neîntreruptă, un continuu dialog cu Domnul: și în fața a ce este plăcut și în fața a ce este dezagreabil, în fața a ce este ușor, cât și a ce este extraordinar… În orice ocazie, tu trebuie să te gândești să conversezi cu Dumnezeu, Tatăl tău, căutându-L în adâncul tău» (Forja, nr. 538).
«Dialog» este cuvântul-cheie. Uneori făcut din cuvinte, alteori din dorințe, priviri, gesturi… Pentru sfântul Josemaría, rugăciunea este «o convorbire plină de iubire cu Isus», care nu se întrerupe nici când suntem departe de Tabernacol, pentru că «să iubim, aceasta o putem, mereu» (Forja, nr. 435). Fiecare, insistă el, «să nu înceteze să dialogheze personal cu Domnul» (Forja, nr. 74). Viața noastră însăși este dialog, cu tot ceea ce suntem și facem.
Uneori se întâmplă ceva curios: ești secat la ceasul rugăciunii și, deodată, în plină stradă, la bibliotecă sau pregătind masa, te surprinzi rugându-te. Sfântul Josemaría compară aceasta cu un ceas care bate la timp nepotrivit și sfătuiește: «nu irosi aceste bătăi ale orologiului tău» (Drum, nr. 110).
Numai că aceste bătăi —aceste clipe de prezență a lui Dumnezeu de-a lungul zilei— nu sună de la sine. Se pregătesc în răstimpurile de rugăciune așezată și de intimitate cu Dumnezeu, chiar dacă sunt doar câteva minute. Sfântul Josemaría explică pentru ce mergi la rugăciune: «să devii rug, flacără vie, care să dea căldură și lumină» (Drum, nr. 92). Acest foc este cel care încălzește apoi restul zilei.
Și există o rugăciune a lui care rezumă totul cu umor, întorcând pe dos distragerile noastre:
«Isuse, fie ca distracțiile mele să fie distracții inverse: în loc să-mi amintesc de lume când Îți vorbesc, să-mi amintesc de Tine când mă ocup de treburile din lume» (Forja, nr. 1014).
5. A transforma munca de fiecare zi în rugăciune
O parte fundamentală a mesajului sfântului Josemaría are de-a face cu munca și cu ocupațiile de fiecare zi, acelea care par să-ți răpească timpul de rugăciune. Și dacă, în loc să concureze cu contemplarea, treburile ar fi materia primă a contemplării?
În Brazdă ne îndeamnă: «Să muncim, și să muncim mult și bine, fără să uităm că arma noastră cea mai bună este rugăciunea. De aceea, nu obosesc în a repeta că trebuie să fim suflete contemplative în mijlocul lumii, suflete care se străduiesc să transforme munca lor în rugăciune» (Brazdă, nr. 497).
O rezumă într-o formulă care ți-ar putea folosi când simți că nu le poți face pe toate: «om de acțiune… cu vocație contemplativă» (Brazdă, nr. 452). Nu trebuie să alegi între una și alta, ca Isus, care a petrecut treizeci de ani la Nazaret muncind și trăind ca oricare altul.
Cum se face? Gândește-te la o treabă care azi îți apasă: un raport, niște notițe, îngrijirea unei rude bolnave. Poți face orice lucru strâmbând din nas sau poți încerca patru lucruri foarte concrete:
- Să o faci bine. Cine se roagă cu o evlavie autentică împlinește, cu perfecțiunea de care este în stare, ceea ce are între mâini, «căci știe că această lucrare este o rugăciune care se înalță către Dumnezeu» (Forja, nr. 739).
- Să o faci cu iubire. Regele Midas transforma în aur tot ce atingea; noi suntem chemați să transformăm, prin iubire, munca de fiecare zi «în lucrarea lui Dumnezeu, cu efect veșnic» (Forja, nr. 742).
- Să vorbești despre ea cu Dumnezeu. Conversația cu Domnul se poate hrăni «din înseși circumstanțele vieții tale profesionale» (Forja, nr. 745) și din orice domeniu al vieții tale: e-mailul care nu mai sosește, clientul dificil, pâinea prăjită care se arde.
- Să oferi totul. «În viața ta, dacă-ți propui, totul poate să devină o ofrandă adusă Domnului, ocazie a unui dialog cu Tatăl din Ceruri» (Forja, nr. 743).
În omilia Iubind lumea cu pasiune spunea că «există un ceva sfânt, divin, ascuns în situațiile cele mai comune», pe care îi revine fiecăruia să-l descopere. Poate că se află tocmai în ceea ce azi nu vrei să faci.
6. Unde se unesc cerul și pământul
Ultimul pas este mai degrabă o țintă, iar Brazdă o descrie printr-o imagine minunată:
«De departe —acolo, la orizont— cerul pare că se unește cu pământul. Nu uita că locul în care, într-adevăr, pământul și cerul se unesc este în inima ta de copil al lui Dumnezeu» (Brazdă, nr. 309).
Aceasta este contemplarea în mijlocul lumii: o inimă de fiu, de fiică, inima ta, acolo unde se întâlnesc cele de fiecare zi și cele ale lui Dumnezeu. Și nu e nevoie să aștepți condițiile ideale ca să izbutești. Dimpotrivă: «cu cât vom fi mai cufundați în lume, cu atât mai mult trebuie să fim ai lui Dumnezeu» (Forja, nr. 740).
Poate că cel mai bun rezumat l-a dat un țăran din Ars. Când parohul său, sfântul Ioan Maria Vianney, l-a întrebat ce face atâta vreme înaintea Tabernacolului, a răspuns: «Eu Îl privesc și El mă privește» (Catehism, nr. 2715).
Împreună cu harul lui Dumnezeu, contemplarea se învață așa cum ai învățat să mergi: pas cu pas.
