Săptămâna Sfântă

În tragedia Pătimirii culminează viaţa noastră şi întreaga istorie umană. Săptămâna Sfântă nu se poate reduce la o simplă comemorare: este meditarea misterului lui Isus Cristos care continuă în sufletele noastre

Texte pentru meditație

În tragedia Pătimirii culminează viaţa noastră şi întreaga istorie umană. Săptămâna Sfântă nu se poate reduce la o simplă comemorare: este meditarea misterului lui Isus Cristos care continuă în sufletele noastre. Creştinul este chemat să fie alter Christus, ipse Christus. Noi toţi, prin Botez, am devenit preoţi ai existenţei noastre pentru a oferi jertfe spirituale, bine primite de Dumnezeu prin Isus Cristos pentru a împlini pe fiecare dintre acţiunile noastre în spirit de ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu, perpetuând astfel Misiunea de Om-Dumnezeu.

Această realitate, prin contrast, ne face să ne gândim la mizeriile noastre, la erorile noastre personale. Dar această consideraţie nu trebuie să ne descurajeze, nici să ne conducă la o atitudine sceptică a aceluia care a renunţat la marile idealuri. Domnul ne vrea pentru sine, aşa cum suntem, vrea să ne facă părtaşi la viaţa sa, şi cere să luptăm pentru a fi sfinţi. Sfinţenia: de câte ori pronunţăm acest cuvânt ca şi cum ar fi lipsit de sens! Mulţi o consideră ca un nivel de neatins, un loc comun al literaturii ascetice, nu un scop concret, o realitate vie. Nu o gândeau aşa primii creştini, care foloseau numele de „sfânt” pentru a se chema între ei, foarte adesea şi cu maximă naturaleţe: Vă salută toţi sfinţii; salutaţi pe toţi sfinţii în Cristos Isus (Fil, 4, 21).

Acum, în faţa Calvarului, când Isus este mort şi nu s-a manifestat încă gloria triumfului său, este momentul de a examina dorinţele noastre de viaţă creştină, de sfinţenie; este momentul bun pentru a recunoaşte slăbiciunile noastre, şi să reacţionăm cu un act de credinţă, încredinţând în puterea lui Dumnezeu şi făcând propunerea de a însufleţi cu iubire lucrurile din ziua noastră.

Experienţa păcatului trebuie să ne conducă la durere, la o hotărâre mai matură, mai profundă, de fidelitate, de adevărată identificare cu Cristos, de perseverenţă cu orice preţ în misiunea preoţească pe care El a încredinţat-o tuturor discipolilor săi fără excepţie, şi care ne stimulează să fim sarea şi lumina lumii.

Este Isus care trece, 96

Simbolul Răscumpărării

A nu uita: trebuie ca în toate activităţile omeneşti să fie bărbaţi şi femei care, atât în viaţa cât şi în munca lor, să poarte Crucea lui Cristos, ridicată sus, vizibilă, dătătoare de puteri; simbol al păcii, al bucuriei; simbol al Mântuirii, al unităţii neamului omenesc şi al Dragostei cu care Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, Prea Fericita Treime a iubit şi iubeşte mereu omenirea!

Brazdă, 985

A medita asupra morţii lui Cristos

Meditarea asupra morţii lui Cristos devine atunci o invitaţie de a înfrunta cu absolută sinceritate datoriile noastre zilnice, o chemare de a lua în serios credinţa pe care o mărturisim. De aceea Săptămâna Sfântă nu poate fi numai o paranteză sacră în contextul unei vieţi conduse de interese umane: este dimpotrivă o ocazie pentru a ne introduce cu o mai mare profunditate în misterul Iubirii lui Dumnezeu şi de a putea apoi să-l arătăm oamenilor cu cuvântul şi cu exemplul, (...).

Viaţa, sufletul însuşi, iată ceea ce ne cere Domnul. Dacă suntem îngâmfaţi, dacă ne preocupăm numai de propria comoditate, dacă facem din noi înşine centrul existenţei altora şi al lumii, nu avem dreptul să ne numim creştini, discipoli ai lui Cristos. Ne trebuie o dăruire care să se arate cu adevărul faptelor, nu numai cu cuvintele. Iubirea lui Dumnezeu ne cheamă să luăm cu hotărâre crucea, simţind şi asupra noastră greutatea umanităţii întregi şi realizând, în împrejurările proprii condiţiei şi ale muncii fiecăruia, propuneri clare şi pline de iubire ale voinţei Tatălui. Într-adevăr, în pasajul pe care tocmai îl comentăm, Isus mai spune: Cine nu duce crucea proprie şi nu vine după mine, nu poate să fie discipolul meu (Lc, 14, 27)

Să acceptăm fără teamă voinţa lui Dumnezeu, să ne hotărâm fără ezitare să construim viaţa noastră după învăţăturile şi exigenţele credinţei. Vom merge cu siguranţă în faţa dificultăţilor, suferinţelor, durerilor; dar dacă posedăm cu adevărat credinţa nu ne vom considera niciodată nefericiţi: chiar şi între greutăţi şi calomnii vom fi fericiţi, de o fericire care ne va îndemna să-i iubim pe alţii pentru a-i face părtaşi de bucuria noastră supranaturală.

Este Isus care trece, 97