Decretul asupra virtuților eroice ale fondatorului Opus Dei (9.4.1990)

„Christum Regnare volumus“ („Vrem ca Cristos să domnească!“). Acesta este programul lui Monsenior Escrivá, „a pune pe Cristos în vârful tuturor activităţilor omenești“: din toate mediile şi profesiile.

Au zis

„Toţi credincioșii, de orice condiţii şi stare, sunt chemaţi de Domnul, fiecare pe calea sa, la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui“ (Conc. Vat. II. Const. dogm. Lumen Gentium nr. 11).

Cu proclamarea vocaţiei sfinţeniei tuturor celor botezaţi, –aspectul recunoscut ca „cea mai caracteristică şi, pentru a zice aşa, scopul final al al Magisteriului conciliului“ (Paul al VI-lea, Motu proprio Sanctitas clarior, 19-III-1969)– strălucește conştiinţa pe care Biserica o are de sine însăși, de a fi un mister al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu.

Contemplând acest mister, Mireasa lui Cristos, de asemenea, Își vede confirmat inepuizabilul patrimoniu, ce constituie propria sa istorie şi ascultă ecoul mărturiei acestor vestitori de sfinţenie pe care Duhul dătător de Viață îi scoate la iveală în toate timpurile, pentru a atrage pe oameni să îmbrăţişeze planul mântuirii.

Slujitorul al lui Dumnezeu, Josemaria Escrivá de Balaguer, este unul dintre aceşti martori, nu numai prin fertilitatea exemplului pe care l-a dat cu viaţa sa, ci şi pentru forţa specială, prin care, în coincidenţă profetică cu Conciliul Vatican al II-lea, a încercat încă de începutul slujirii sale, să propage chemarea evanghelică a tuturor creştinilor: „Ai obligaţia de a te sfinţi. – Şi tu. (…) Tuturor, fără excepţie, le-a zis Domnul: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl meu ceresc desăvârşit este“ (Drum, nr. 291); „Aceste crize mondiale sunt crize de sfinţi“ (ibid., nr. 301).

Munca, loc de întâlnire cu Dumnezeu

Printre varietățile căilor de sfinţire creştine, calea parcursă de Slujitorul lui Dumnezeu arată, cu transparenţă specială, toată radicalitatea vocaţiei baptismale. Datorită unei percepţii foarte profunde a misterului Cuvântului Întrupat, Mons. Escrivá a înţeles că, în inima omului renăscut în Cristos, întreaga structură a realităţilor omenești se îmbină cu economia vieții supranaturale, preschimbându-se în loc şi mijloc de sfinţire. Chiar de la sfârşitul anilor douăzeci, Slujitorul lui Dumnezeu, autentic pionier al intrinsecei unități a vieţii creştine, a dus la plinătatea contemplării tuturor căilor pământești şi i-a chemat pe toţi credincioşii, pentru a se insera în dinamismul apostolic al Bisericii, fiecare în locul pe care îl ocupă în lume.

Acest mesaj de sfinţire întru realităţile pământeşti și pornind din ele, se arată actual în mod providențial în situația spirituală a timpului nostru, atât de preocupat în exaltarea valorilor umane, dar, de asemenea, predispus să cedeze la o viziune imanentistă care înţelege lumea ca fiind separată de Dumnezeu. Mai mult decât atât, prin invitarea creştinului să caute unirea cu Dumnezeu prin muncă -sarcină şi demnitate perenă a omului pe pământ-, actualitatea acestui mesaj este menită să dăinuie, deasupra schimbărilor timpurilor şi ale situaţilor istorice, ca o sursă inepuizabilă de lumină spirituală.

„Christum Regnare volumus“ („Vrem ca Cristos să domnească!“). Acesta este programul lui Monsenior Escrivá, „a pune pe Cristos în vârful tuturor activităţilor omenești“: din toate mediile şi profesiile. Serviciul lui eclezial a provocat o mişcare de ascensiune spre Dumnezeu a oamenilor implicaţi în realitățile temporale, în conformitate cu promisiunea Mântuitorului în care slujitorul lui Dumnezeu a văzut reflectat nucleul fenomenului pastoral al Opus Dei: „Et ego, si exaltatus fuero a terra, omnia traham ad meipsum” " (Ioan XII, 32). („Iar eu, când voi fi înălțat de pe pământ, îi voi atrage pe toți“). În această creştinare „ab intra“ (din interior) a lumii se află valoarea contribuţiei Monseniorului Escrivá de Balaguer la promovarea laicilor.

Chemarea lui Dumnezeu

Slujitorul lui Dumnezeu a fost născut la Barbastro (Spania), pe 9 ianuarie, 1902, părinţii fiind profund creştini. De la vârsta de cincisprezece ani, a avut primele semne prevestitoare ale vocaţiei şi, deşi nu ştia încă conţinutul exact al planului divin, a decis să devină preot pentru a fi pe deplin disponibil voinţei lui Dumnezeu. A fost hirotonit preot la Zaragoza, pe 28 martie, 1925. Mai târziu s-a mutat la Madrid, unde pe 2 octombrie 1928 a văzut că Domnul îi cerea să realizeze Opus Dei.

După ce a invocat de mai multe ori lumina cerului cu cuvintele orbului din Ierihon, „Domine, ut videam!“ (Luca XVIII, 41) („Doamne, să vadă!“) – în acea zi slujitorul lui Dumnezeu, a înțeles pe deplin misiunea „veche şi nouă precum Evanghelia“, pentru care a fost destinat: a deschide credincioşilor din toate categoriile sociale o cale sigură de sfinţenie în mijlocul lumii, prin exercitarea activităţilor profesionale şi prin îndeplinirea sarcinilor de zi cu zi, fără a schimba starea lor şi făcând, în același timp, totul pentru dragostea lui Dumnezeu.

La scurt timp după aceea, pe 14 februarie 1930, a înţeles, cu harul lui Dumnezeu, că Opus Dei ar trebui să dezvolte apostolatul și în rândul femeilor. Şi pentru a realiza această sarcină și-a depus toate energiile, mereu cu încurajarea şi binecuvântarea episcopului.

De la început, a desfăşurat un vast apostolat în mediile sociale cele mai variate, în special pentru cei săraci şi bolnavi, care își consumau viețile în suburbiile şi spitalele din Madrid. În timpul Războiului Civil din Spania a cunoscut o atitudine anti-religioasă feroce și violentă şi, în ciuda acestor lucruri, a dat dovezi zilnice de eroism, dezvoltându-și necontenit activitatea de rugăciune, pocăinţă şi dăruire preoţească neîncetată.

Curând el a fost înconjurat de o îndesată faimă de sfinţenie. Imediat după război, a fost invitat de către episcopii să predice exerciţiile spirituale pentru cler şi a contribuit la reînnoirea vieţii religioase din ţară. De asemenea, numeroase ordine şi congregaţii religioase au venit să-i solicite grija pastorală. La un moment dat, Domnul a permis să cadă pe umerii Slujitorului lui Dumnezeu crucea neînţelegerii, la care Escrivá a răspuns întotdeauna cu iertare, ajungând până la a-i considera pe detractorii săi ca adevăraţi binefăcători.

Roadele Crucii

Crucea a înmulţit binecuvântările cereşti şi apostolatul Slujitorului lui Dumnezeu s-a răspândit cu o rapiditate uimitoare. La data de 14 februarie 1943 a fondat Societatea preoţească a Sfintei Cruci, inseparabil unită cu Opus Dei, care, pe lângă faptul că a permis hirotonirea membrilor laici ai Opus Dei şi încardinarea lor în slujba Lucrării, mai târziu, de asemenea, a îngăduit ca Preoţii încardinaţi în dioceze să împărtășească spiritualitatea şi ascetica Opus Dei, căutând sfinţenia în exercitarea îndatoririlor preoțești, şi depinzând numai de episcopul ordinariu al lor. Lucrarea desfășurată în acest domeniu de către Slujitorul lui Dumnezeu, personal sau prin intermediul Societății preoţești a Sfintei Cruci, face din el un exemplu strălucitor de zel pentru formarea preoţească. În 1946, slujitorul lui Dumnezeu s-a stabilit la Roma. În 1947 şi în 1950 a primit aprobarea a Opus Dei ca instituţie de drept pontifical. Cu iubire neobosită şi cu speranță activă a ghidat expansiunea Opus Dei în întreaga lume, desfășurând o întinsă mobilizare a laicilor conştienţi de responsabilitatea lor în misiunea Bisericii. El a dat viaţă iniţiativelor de frunte în evanghelizare şi promovare umană, a suscitat peste tot vocaţii preoţești şi călugărești, a făcut călătorii extenuante prin Europa şi America, răspândind doctrina Bisericii cu credinţa puternică. Şi, mai presus de toate, s-a consacrat formării membrilor Opus Dei -preoţi și laici, bărbaţi şi femei-, ducându-i la o viaţă lăuntrică solidă, la un zel arzător arătat în angajamentul personal de a dezvolta un apostolat pătrunzător şi la o aderare exemplară a Magisteriului Bisericii. „Omnes cum Petro Iesum pe Mariam“ („Toți cu Petru la Isus, prin Maria“) a fost aspiraţia neobosit predicată şi practicată de către Slujitorul lui Dumnezeu, de la primii ani de preoţie.

Contemplativ în mijlocul lumii

Cu toate acestea, trăsăturile cele mai caracteristice ale sale nu sunt de găsit numai în darurile extraordinare ca om de acţiune, ci și în viaţa lui de rugăciune şi în acea experienţă asiduă de uniune cu Dumnezeu care au făcut din el un contemplativ itinerant. Credincios carismei primite, a fost un exemplu de eroism, exprimat în situaţiile cele mai obișnuite: în rugăciunea constantă, în mortificarea neîntreruptă „precum sunt bătăile inimii“, într-o prezenţă constată înaintea lui Dumnezeu, capabil de a atinge înălţimile uniunii cu Domnul în mijlocul zgomotului lumii şi în intensitatea unei munci neîncetate. Constant cufundat în contemplarea misterului trinitar, a stabilit în sensul de filiaţia dumnezeiască în Cristos, temelia unei spiritualități în care tăria credinţei şi îndrăzneala apostolică a carității se combină armonios cu încrederea filială în Dumnezeu Tatăl.

Slujitorul lui Dumnezeu, iubitor pasionat al Euharistiei, a trăit jertfa altarului efectiv ca „centru şi rădăcină a vieţii creştine“. El a fost apostol neobosit al sacramentului Pocăinţei, delicat devotat Mariei, „Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră“, Sfântului Iosif şi al Îngerilor Păzitori“. O iubea pe Biserica cu toate forţele inimii sale preoţeşti, se oferea drept sacrificiu de ispășire și pocăință pentru păcatele prin care creaturile pătează fața maternală a Mariei. Deşi fecunditatea prodigioasă a lucrării sale s-a ivit în faţa tuturor, el se considera doar o „unealtă neaptă şi zădarnică“, „un fondator fără fundament“, un „păcătos care iubeşte cu nebunie pe Isus Cristos“.

Slujitorul lui Dumnezeu a murit la Roma pe 26 iunie 1975. La moartea sa, Opus Dei avea peste 60.000 de membri de 80 naţionalităţi; preoţii încardinaţi în Lucrare erau aproape o mie; operele apostolice -şcoli, universităţi şi centre sociale-, printre alte multe s-au răspândit peste cele cinci continente. Scrierile slujitorului lui Dumnezeu, publicate în milioane de exemplare, se compară cu cele clasice din spiritualitate.

Faima de sfinţenie

Faima de sfinţenie a Slujitorului lui Dumnezeu dovedită cu prisos deja în timpul vieţii sale, a cunoscut după moartea lui o extensie universală, ajungând în multe ţări, să constituie un adevărat fenomen de evlavie populară.

Cauza de canonizare a fost introdusă la Roma pe 19 februarie 1981. Au fost instruiţi două procese de cercetare cu privire la viaţa şi virtuţile a Slujitorului lui Dumnezeu, unul în Madrid şi altul la Roma, care s-au încheiat, respectiv, la 26 iunie 1984 şi 8 noiembrie 1986. Congresul Specific al Consultanților Teologi, care a avut loc pe 19 septembrie 1989 sub conducerea Promotorului General al Credinţei, preacucernicul Monsenior Antonio Petti, a răspuns pozitiv la întrebarea cu privire la exercitarea eroică a virtuților de către Slujitorul lui Dumnezeu. În același mod s-a pronunțat Congregaţia Ordinară a Cardinalilor şi Episcopilor, la ședință din 20 martie 1990, în care Raportor, preasfințitul Cardinal Edouard Gagnon.

Pontiful roman Ioan Paul al II-lea, după ce a primit de către subsemnatul cardinal prefect o relație diligentă şi fidelă a tot ceea ce s-a subliniat mai sus, acceptând punctul de vedere al Congregaţiei, a dispus să se pregătească decretul privind virtuţile eroice ale Slujitorului lui Dumnezeu .

Îndeplinită această cerinţă şi convocați în ziua de astăzi Cardinalul Prefect, Raportorul al cauzei, subsemnatul Secretar şi alţii ca de obicei, Sfântul Părinte a declarat în faţa lor: „Există dovezi ale virtuţilor teologice de credinţa, speranţa şi de caritatea, atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de aproapele, şi, de asemenea, ale virtuţilor cardinale de prudenţa, dreptatea, cumpătarea şi tăria, cu alte ataşate, în grad eroic, ale slujitorului lui Dumnezeu Josemaria Escrivá de Balaguer, Preot, fondator al Societatea preoţească a Sfintei Cruci şi Opus Dei, în cazul şi în scopul de față.

Sfântul Părinte a dispus ca acest decret să fi făcut public şi inclus în Actele ale Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Dat la Roma pe 9 aprilie 1990

Card. A. Felici, Prefectul

Mons. E. Nowak, Secretarul