Scrisoarea Prelatului (14 februarie 2017)

Scrisoarea Prelatului despre concluziile ultimului Congres general, care a avut loc la Roma în luna ianuarie 2017.

Dragii mei: Isus să-i aibă în pază pe fiicele şi fiii mei!

1. Doream tare mult să vă scriu din nou, de data aceasta ceva mai pe larg. Cu aceste rânduri vreau să vă fac să aflaţi concluziile ultimului Congres general, care a avut loc la Roma, în luna ianuarie care a trecut. Fac aceasta pentru că, ca şi Pr. Javier în anul 2010, aş vrea ca toţi să simţiţi ponderea Lucrării, grija pentru suflete, responsabilitatea de a duce înainte această mică familie pe care o formăm. Împreună cu întreaga Biserică, noi aspirăm, după expresia Sfântului Paul, să reconciliem lumea cu Dumnezeu (cf. 2 Cor 5, 19): o sarcină imensă, care ne-ar copleşi, dacă nu am conta pe harul divin.

Nouă ne revine, aşa cum vă scriam cu cuvintele Sf. Josemaría, în prima mea scrisoare ca Părinte al acestei mici părţi a Bisericii, să răscumpărăm şi să sfinţim timpul nostru, să înţelegem şi să împărtăşim preocupările celorlalţi. Reiau acum firul acestor cuvinte: nu este adevărat că toţi oamenii de azi – aşa, în general şi împreună – să se închidă în ei înşişi sau să rămână indiferenţi faţă de ceea ce credinţa creştină ne învaţă despre destinul şi fiinţa ale omului; nu este cert că oamenii acestor timpuri să se ocupe doar cu lucrurile lumeşti şi să se dezintereseze de a privi cerul. Deşi nu lipsesc ideologiile – şi persoanele care să le susţină – că sunt închise, există în epoca noastră dorințe mari şi atitudini mizerabile, eroisme şi laşităţi, iluzii şi dezamăgiri; fiinţe care visează la o lume nouă, mai dreaptă şi mai umană şi altele care, poate, decepţionate în faţa înfrângerii idealurilor lor iniţiale, se refugiază în egoismul de a căuta doar propria linişte sau rămân neclintite în greşeala lor.

Tuturor acestor bărbaţi şi acestor femei, oriunde s-ar afla ei, în momentele lor de exaltare sau în cele de criză şi de înfrângeri, le vom aduce anunţul solemn şi clar al Sfântului Petru, de după zilele care au urmat Sărbătorii de Rusalii: Isus este piatra de unghiulară, Răscumpărătorul, întregul vieții noastre, pentru că în afara Lui nu le-a fost dat oamenilor alt nume, sub cer, prin care să ne putem mântui (Fapt 4, 12 )[1].

Toţi împreună cu Petru la Isus prin Maria

2. Papa este, pentru Biserică, Petru cel care îl anunţă pe Cristos lumii, proclamând bucuria Evangheliei[2]. Congresul general a dorit să reafirme, în primul rând, uniunea noastră filială faţă de Pontiful Roman şi şi-a însuşit, încă o dată, rugăciunea pe care ne-a învățat-o Sfântul Josemaría: omnes cum Petro ad Iesum per Mariam[3].

Îi mulţumim Papei Francisc, printre alte multe lucruri, pentru Anul Jubiliar al Milostivirii, pentru exemplul său de pietate şi austeritate, impulsul apostolic pe care îl dă lumii întregi, apropierea sa de oameni, în special de cei aflaţi în nevoie. De asemenea, îi mulţumim în cadrul ministerului lui Petru, că a luat decizia de a-l beatifica pe Pr. Alvaro. Congresul a dorit să exprime şi mulţumirile sale Papei, pentru a mă fi confirmat ca succesor al Sfântului Josemaría, al Părintelui Alvaro beatificat şi al Părintelui Javier, în fruntea Lucrării şi că m-a numit, astfel, chiar în ziua alegerii mele, ca Prelat al Opus Dei. V-am scris deja că mă simţeam confuz de fericire şi, în acelaşi timp, vesel pentru unitatea pe care ne-o acordă Sfântul Duh, Iubirea nesfârşită. Nu vreau să trăiesc decât pentru a fi un bun Părinte al fiecăruia, bărbaţi şi femei, participând, dincolo de limitele mele, la paternitatea plină de iubire a lui Dumnezeu. Mă emoţionează şi faptul că, la data de 1 februarie, Papa a dorit să-mi scrie o scrisoare de sprijin şi să mă pună sub protecţia Sfintei Fecioare.

A clădi pe stâncă

3. Cum să răspundem atâtor haruri, fiice şi fii ai mei? Să ne reînnoim dorinţa de a reîncarna şi de a comunica, cu fidelitate, spiritul Opus Dei, aşa cum ni l-a transmis Sfântul Josemaría, sprijiniți într-un profund sens al filiaţiei noastre divine faţă de Cristos şi hotărâți să-l căutăm pe Dumnezeu, prin munca profesională şi în împrejurările obişnuite ale vieţii noastre, pentru a fi sarea şi lumina lumii (cf. Mt 5, 13-14). Vocaţia creştină este măreaţă, duce la misterioasa noastră identificare cu Cuvântul întrupat, pe care Sfântul Ioan Paul al II-lea l-a exprimat o dată prin cuvinte îndrăzneţe, reluând o expresie a Conciliului Vatican II: „Datorită harului primit prin botez, omul participă la naşterea veşnică a Fiului Tatălui, deoarece se transformă în fiu adoptiv al lui Dumnezeu: fiu în Fiul” [4].

4. Pr. Javier a fost un bun fiu al lui Dumnezeu, fiind şi un fiu credincios al Sfântului Josemaría. Această fidelitate a însemnat raţiunea de a fi a vieţii sale. Congresul general îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru viaţa şi învăţămintele celui care a fost Prelatul nostru între 1994 şi 2016. De asemenea, acesta s-a făcut ecoul dorinţei, din partea tuturor credincioşilor Prelaturii, membrilor Societăţii Sacerdotale ai Sfintei Cruci şi Colaboratorilor, de a sublinia iubirea Părintelui Javier pentru Biserică şi pentru această parte a Poporului lui Dumnezeu care este Opus Dei. Pr. Javier ne-a lăsat un exemplu rodnic de caritate pastorală, care se exprima prin uniunea cu Sfântul Părinte şi cu toţi fraţii din colegiul episcopal, în grija lui pentru suflete şi printr-o activă solicitudine pentru bolnavi şi pentru cei aflaţi în nevoie. De aceea, cu siguranţă că vă veţi bucura să aflaţi de acest lucru, las aici dovada opiniei generale a membrilor Congresului şi a atâtor alte persoane, cu privire la importanță de a culege amintiri şi mărturii despre Pr. Javier, despre viaţa lui dăruită şi despre învăţămintele sale.

Pe de altă parte, Congresul a constatat binele pe care îl fac cauzele de beatificare şi de canonizare ale credincioşilor Lucrării din diverse ţări şi importanţa de a continua să extindem devoţiunea personală față de ei, pentru a ajuta multe suflete să descopere iubirea divină şi bucuria vieţii creştine în mijlocul lumii, a cărei mărturie au adus-o, printre multe altele, Venerabilul Isidoro Zorzano şi Venerabila Montserrat Grases. Încununând meritele sfinţilor, Domnul îşi încoronează propriile daruri [5]. Prin intermediul sfinţilor îl cinstim pe Dumnezeu de trei ori Sfânt şi ne reînnoim dorinţele noastre de sfinţenie: de iubire pentru Dumnezeu şi a celorlalţi în El.

5. Administraţiile Centrelor Opus Dei, care constituie apostolatul apostolatelor sunt precum „coloana lor vertebrală” [6]. Congresul a dorit să sublinieze, încă o dată, rolul decisiv al activităţii sale, pentru a arăta, în mod real, ambianţa de familie din cadrul Lucrării şi pentru a-i ajuta pe cei care vin în casele noastre să observe, într-o manieră vizibilă, această realitate. Răspundem acestui dar, rugându-ne ca Domnul să binecuvânteze această lucrare cu vocaţii abundente şi pentru ca să fie un exemplu strălucitor a valorii şi demnității sarcinilor căminului. Femeile din Prelatură îşi vor revizui serviciile pe care le prestează Administraţiile, conform circumstanţelor şi nevoilor actuale, pentru a continua să susţină atmosfera de cămin, tonul uman şi de familie, care face ca fiecare Centru să fie, cu adevărat, pentru noi o Betanie.

6. Dincolo de ne manifesta mulţumirea către cei care au fost Custodes ai Părintelui Javier, pentru modul dedicat în care l-au îngrijit, Congresul a acordat valoare ajutorului important pe care l-au dat credincioşii mai în vârstă sau cei bolnavi, prin oferirea veselă şi simplă a limitărilor lor, pentru a continua să impulsioneze munca de evanghelizare, pe care Lucrarea o desfăşoară în întreaga lume. Acestui impuls i se adaugă, fără îndoială, atenţia sporită a celor care îi îngrijesc, cu afecţiune şi într-un spirit de slujire generoasă, urmând tradiţia pe care am moştenit-o de la Sfântul Josemaría, ca parte importantă a spiritului de familie. Fiice şi fii ai mei, multe depind de felul cum îi îngrijim pe bătrâni şi pe bolnavi!

Congresul general a adus la cunoştinţă, de asemenea, mulţumirile sale pentru fraţii şi surorile voastre care, de-a lungul acestor ani, şi-au început activitatea apostolică în alte ţări, lăsându-şi locurile de origine, pentru a ajuta ca Lucrarea să se împlinească şi pe alte meridiane. Amintiţi-vă că, în mod frecvent, ne repeta Pr. Javier că există mulţi oameni buni care ne aşteaptă peste tot.

Provocări actuale în aventura formării

7. Dinamismul apostolic, rod al Sfântului Duh, a fost susţinut prin profunda lucrare de formare pe care Prelatura o oferă credincioşilor săi şi care constituie şi misiunea sa: se realizează în lumea întreaga o mare cateheză[7]. Congresul a vrut să sublinieze câteva subiecte ale acestei formări, în circumstanţele actuale. Permiteţi-mi să le enumăr în continuare, pentru ca în fiecare circumscripţie a Prelaturii, în fiecare Centru, în fiecare familie a fiicelor şi a fiilor mei, în fiecare suflet, lumina şi puterea harului să ne facă să vedem ce mai putem face şi, mai ales, cum putem să îmbunătăţim ceea ce deja facem.

8. În primul rând, s-a luat în consideraţie locul central al Persoanei lui Isus Cristos, pe care dorim să-l cunoaştem, să-l întâlnim şi să-l iubim. A-l pune pe Isus în centrul vieţii noastre înseamnă să pătrundem şi mai mult în rugăciunea contemplativă în mijlocul lumii şi a-i ajuta pe ceilalţi să meargă pe drumul contemplării [8]; să redescoperim într-o lumină nouă valoarea antropologică şi creştină a diferitelor medii ascetice; să ajungem la om în integritatea lui: inteligenţa, voinţa, inima, relaţiile cu ceilalţi; să dezvoltăm libertatea interioară, care ne conduce la a face lucrurile cu iubire; să-i ajutăm să gândească, pentru ca fiecare să descopere ceea ce Dumnezeu îi cere şi să-şi asume deciziile sale, în deplină responsabilitate personală; să hrănim încrederea în harul lui Dumnezeu, pentru a ne confrunta cu voluntarismul şi cu sentimentalismul; să ne prezentăm idealul vieţii creştine, fără să-l confundăm cu perfecţionismul, învăţând să conviețuim cu slăbiciunile proprii şi cu cele ale celorlalţi; să ne asumăm, cu toate consecinţele, o atitudine cotidiană de abandon plin de speranţă, bazată pe filiaţia divină.

Astfel, se întăreşte sensul misiunii vocaţiei noastre, ca o realizare deplină şi veselă: pentru că suntem chemaţi să contribuim, cu iniţiativă şi spontaneitate, la îmbunătăţirea lumii şi a culturii timpului nostru, în aşa fel încât să se deschidă pentru planurile lui Dumnezeu față de omenire: cogitationes cordis eius, proiectele Inimii sale, care se menţin din generaţie în generaţie (Ps 33, 11).

În acest sens, se cuvine să facilităm ca toţi să dorească să trăiască cu inima în Dumnezeu şi, prin urmare, desprinşi de lucrurile materiale. Să fim liberi ca să iubim: acesta este sensul spiritului nostru de sărăcie, austeritate şi detașare de lume, aspecte evanghelice preţuite mult în magisteriul Papei Francisc.

În afară de aceasta, iubirea pentru Biserică ne va determina să procurăm resurse pentru desfăşurarea de activităţi apostolice şi să promovăm în toți o mare zel în realizarea profesională: celor care încă sunt studenţi şi trebuie să-şi mai contureze marile dorinţe de a construi societatea şi celor care deja îşi exercită profesia; este bine ca, printr-o intenţie dreaptă, să-şi dezvolte sfânta ambiţie de a ajunge departe şi să lase urme. În acelaşi timp, îi îmbărbătez pe toţii membrii Numerari și Numerare să aibă o disponibilitate activă şi generoasă pentru a se dedica, atunci când este nevoie, cu aceeaşi râvnă profesională, sarcinilor de formare şi de conducere.

9. Această amplă panoramă ne invită să reînnoim dorinţa de extindere, precum în primele timpuri ale Lucrării, pentru a duce bucuria Evangheliei către multe suflete, pentru ca mulţi să simtă atracţia pentru Isus Cristos [9]. Părintele nostru ne spunea: dacă dorim să fim mai mult, să fim mai buni [10]. Aş vrea ca această consideraţie să suscite în noi un alt sens al urgenţei pentru a putea promova, prin harul lui Dumnezeu şi corespondenţa liberă și generoasă a persoanelor, multe vocaţii – câte Dumnezeu va dori – de Numerari, Asociați, Supranumerari şi de preoţi ai Societății Sacerdotale a Sfintei Cruci.

Libertate şi vocaţie: aici avem două dimensiuni esenţiale ale vieţii umane, care se cer una pe cealaltă. Suntem liberi ca să iubim un Dumnezeu care cheamă, un Dumnezeu care înseamnă iubire şi care pune în noi iubirea pentru a-L iubi pe El şi pentru a-i iubi pe ceilalţi [11]. Această caritate ne dă deplina conştiinţă a misiunii noastre, care nu este un apostolat exercitat într-un mod sporadic sau parţial ci în mod permanent și din vocaţie, luându-l ca idealul întregii vieţi [12]. Idealul iubirii pentru Dumnezeu şi a celorlalţi ne conduce spre cultivarea prieteniei cu multe persoane: nu facem apostolat, suntem apostoli! Astfel merge „Biserica către ieşire” despre care vorbeşte, în mod frecvent, Papa, amintindu-ne importanţa blândeţii, a mărinimiei, a contactului personal.

Acest «dinamism de „ieşire” pe care Dumnezeu vrea să-l provoace la credincioşi» [13], nu este o strategie, ci forţa însăşi a Sfântului Duh, Caritatea necreată. La un creştin, la un fiu al lui Dumnezeu, prietenia şi caritatea formează un singur lucru: lumina divină care dă căldură [14]. Circumstanţele actuale ale evanghelizării fac să fie încă şi mai necesar, dacă se poate, a se da prioritate comuniunii personale, a acestui aspect relaţional care se află în centrul modului de a face apostolat, pe care Sfântul Josemaría l-a aflat în relatările evanghelice. Se poate foarte bine spune, fii ai sufletului meu, că rodul cel mai mare al lucrării Opus Dei este acela pe care îl obţin membrii săi în mod personal prin apostolatul exemplului şi al prieteniei loiale [15].

A da și a primi formare

10. Pregătind şi predând mijloacele de formare ne emoționează să ne gândim la rodnicia lor pentru sufletele, prin harul lui Dumnezeu cel care dă spor (cf. 1 Cor 3, 6). În afară de a pune pe primul plan mijloacele supranaturale este bine să depunem eforturi de a utiliza un limbaj inteligibil, cu un ton pozitiv şi alinător, cu o viziune plină de speranţă asupra lumii în care ne-a fost dat să trăim, care este locul nostru de întâlnire cu Dumnezeu; pentru a uşura participarea activă a asistenţilor; pentru a demonstra incidenţa practică a spiritului Opus Dei în viaţa de familie şi socială, în aşa fel încât să crească unitatea vieţii: o autentică coerenţă creştină între ceea ce ne gândim, ne rugăm şi trăim (cf. In 4, 24; Rom 12, 1; 2 Tes 3, 6-15).

11. Pentru fraternitatea şi apostolatul prieteniei şi a încrederii, se dovedesc a fi de mare importanţă câteva virtuţi: pe lângă smerenie, bucuria şi generozitatea; şi este necesar şi un sincer interes pentru ceilalţi, sub forma înţelegerii, respectului şi preţuirii diverselor opinii. Un ton pozitiv în discuţii permite punerea în valoare mai bună a problemelor. În definitiv, este vorba de a fi semănători de pace şi bucurie [16], aşa cum ne-a învăţat Părintele nostru, rectificând, cu sportivitate, atunci când în loc de pace am semănat, mai degrabă, puţină discordie. Centrele noastre, casele membrilor Asociați, ale celor Supranumerari şi ale preoţilor din Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci, trebuie să emane o căldură atractivă de cămin (cf. Ps 133, 1; In 13, 34-45).

Îmi amintesc pacea şi seninătatea pe care o iradia simpla prezenţă a Părintelui Alvaro, care trăia ceea ce ne învăţa: „Spiritul de familie este atât de important pentru noi, încât fiecare fiică şi fiu al meu să-l ia mereu cu sine; atât de puternic încât să se manifeste de îndată, lângă noi, facilitând crearea unei atmosfere de cămin în orice loc unde ne întâlnim. De aceea, fiinţa noastră şi faptul de a ne simţi o familie nu se fundamentează pe materialitatea de a trăi sub acelaşi acoperiş, ci pe spiritul de filiaţie şi de fraternitate, pe care Domnul l-a dorit din primul moment pentru Lucrarea sa” [17].

12. Îi cer Domnului să avem grijă în mod special de formarea celor care exercită îndrumarea spirituală personală, preoţi sau laici, ca să ştie cum să-i ajute, cu dăruire şi cu acuratețe, pe ceilalţi. Cu harul lui Dumnezeu vor reuşi să primească, cu generozitate luminile Sfântului Duh, care vorbeşte din străfundul inimii (cf. Mt 10, 20). Bunul exemplu şi împlinirea simplă a obligaţiilor profesionale, familiale şi sociale sunt imprescindibile pentru a ajuta alte persoane să-l urmeze pe Domnul. Părintele nostru ne-a învăţat că prestigiul profesional, considerat ca un autentic serviciu, este precum un cârlig de pescar de oameni[18]: credinţa iluminează inteligenţa şi dă sens vieţii, o face să descopere acea nouă dimensiune care conduce la Viaţa întru Cristos.

13. Este bine să se favorizeze, prin acţiuni specifice, formarea profesională permanentă a celor care participă la sarcinile de conducere în treburile apostolice. Este vorba de a îmbunătăţi capacităţile de a conduce şi de a orienta persoane şi echipe. O mare responsabilitate constă în a întări identitatea creştină a lucrărilor, calitatea gestiunii şi a serviciului pe care ele le oferă societăţii. Colegialitatea este o artă care nu se poate improviza: să şti să asculţi, să schimbi opinia, să împărtăşeşti păreri, să contezi pe ceea ce este mai bun pe care fiecare om îl poate aduce.

În Biserică

14. Pentru ca noua evanghelizare să dea roade este decisivă comuniunea dintre catolicii înşişi. A face să crească aprecierea reciprocă dintre credincioşii Bisericii şi între cele mai diverse grupări care pot exista reprezintă o parte din misiunea noastră în marea familie a fiicelor şi fiilor lui Dumnezeu: principalul apostolat pe care noi creştinii trebuie să-l realizăm în lume, cea mai bună mărturie de credinţă, înseamnă să contribuim ca în Biserică să se respire aerul unei autentice carități [19]. Pentru aceasta este necesar să se întărească, într-un fel adecvat în fiecare caz, relaţia cu persoane din alte instituţii şi realităţile din Biserică, să se depăşească posibile neînţelegeri şi ne rugăm Domnului pentru iniţiativele promovate de către alţii, trăind în smerenia colectivă.

15. Ajutorul care este oferit preoţilor şi seminariştilor se dovedeşte a fi de mare importanţă pentru binele Bisericii şi al societăţii. Membrii Asociați şi Supranumerari ai Societăţii Sacerdotale a Sfintei Cruci, pentru că participă, pe deplin, la vocaţia Lucrării, sunt protagoniştii din primul rând, pentru a imprima un nou dinamism tuturor activităţilor, respectând, în totalitate, dependenţa unică față de propriul lor Episcop şi în contextul ministerului său pastoral, pe care îl dezvoltă, în mod obişnuit, în întregime şi direct în serviciul diecezei de încardinare pe care o vor iubi întotdeauna din ce în ce mai mult.

Toţi credincioşii din Opus Dei sunt chemaţi să se roage şi să trateze cu apropiere şi cu veneraţie pe Episcopii şi preoţii din zona lor geografică şi să colaboreze cu ei, în măsura posibilităţilor lor: în măsura în care va fi coerent cu sfinţirea muncii lor profesionale şi cu datoriile lor de familie.

Preoţilor, mă voi limita să le amintesc acum câteva cuvinte ale Papei despre ministerul spovedaniei: să fim primitori cu toţii, martori ai blândeţii lui Dumnezeu, plini de solicitudine în a ajuta penitentul să reflecteze; cu claritate, cu disponibilitate, cu prudenţa, cu generozitate. Cu o inimă mărinimoasă vom celebra ministerul infinitei milostiviri a unui Dumnezeu care iartă [20].

Va fi bine să se continue să se beneficieze de ocaziile de a-i anima pe unii credincioşi ai Prelaturii, Colaboratori şi pe tineri, să se ofere să colaboreze, în deplină libertate şi cu responsabilitate personale, la cateheză, la cursuri prematrimoniale, la activităţi sociale, în parohii sau alte locuri unde este nevoie, întotdeauna când este vorba de servicii potrivite cu condiţia lor seculară şi cu mentalitatea laică, dar fără ca, în aceste activități, să nu depindă cu nimic, de autoritatea Prelaturii. Pe de altă parte, doresc să fac o menţiune specială pentru persoanele religioase, bărbaţi şi femei, care au făcut şi fac atât de mult bine Bisericii şi lumii. Cine nu iubeşte şi nu venerează starea religioasă nu este un bun fiu al meu [21], ne învaţă Părintele nostru. Mă bucură că mă pot gândi, desigur, la atâtea călugări și călugărițe, dincolo de preoţii diecezani, care au văzut înflorind vocaţia lor la căldura Lucrării.

Pentru o mai bună slujbă a Bisericii şi o mai îngrijită atenţie acordată sufletelor, Congresul general a indicat să se studieze, cu o imaginaţie creativă şi cu flexibilitate, cel mai bun mod de a se impulsiona si coordona activităţile apostolice: de exemplu, unificând, în anumite ocazii, Centrele din Opus Dei, pentru a economisi energii şi pentru o facilita o viaţă de familie plină de bucurie şi afecţiune; sau dispunând de mai multe locuri pentru apostolat, în mod convenabil instalate şi organizate flexibil, pentru a preda mijloacele de formare acolo unde se află oameni: în centrele nevralgice ale oraşelor, în zonele cu o puternică densitate de muncă, în polurile de creştere urbană, în școli şi universităţi, de exemplu.

Noi provocări apostolice

16. Congresul general a dorit să reia chemarea Congresului din anul 2002, pe care Pr. Javier a formulat-o astfel: dezvoltarea „unei noi culturi, a unei noi legislaţii, a unei noi mode, potrivite cu demnitatea persoanei umane şi cu destinul său întru gloria fiilor lui Dumnezeu pentru Isus Cristos” [22]. Toţi credincioşii Prelaturii, băieții de la Sfântul Rafael şi Colaboratorii trebuie să se simtă ca protagonişti ai acestei noi culturi care trebuie să depăşească mentalitatea relativistă contemporană. Aceasta cere de la fiecare, după posibilităţile lui, o profundă formare umană, profesională şi doctrinară, ca şi o prezenţă hotărâtă în forurile în care pot accede, cu o deschidere de vedere care să permită întâlnirea cu toți.

Este nevoie, de asemenea, să ai un anumit prestigiu – cel care se dobândeşte dacă îi luam în serios pe ceilalţi – şi de a avea un personal dar al limbilor , de a se face înțeles, cultivat cu dorinţa de a se reînnoi în permanenţă. Astfel se favorizează acea empatie prin care viziunea creştina asupra realităţii se dovedeşte a fi convingătoare, se bazează şi pe întrebările aproapelui, fără să copleşească şi nici să nu cadă într-un monolog. Respectul pentru demnitatea fiecărei persoane, dincolo de greşelile sale şi pentru binele comun din societate, munca senină şi responsabilă, în colaborare cu alţi cetăţeni, pune în evidenţă frumuseţea şi atractivitatea valorilor creştine în diversele situaţii ale societăţii.

17. Pentru a înţelege complexitatea anumitor sectoare ale vieţii sociale este nevoie de ajutorul experţilor; de exemplu, în domenii precum următoarele: utilizarea tehnologiilor digitale de informare şi comunicare; urmărirea iniţiativelor educaţionale; comunicarea instituţională; administrarea proiectelor universitare; conducerea şi gestionarea spitalelor şi a clinicilor; proiectele de promovare socială; creaţia şi susţinerea fondurilor patrimoniale. Exigenţa competenţei profesionale este o parte a mentalităţii laice şi merge împreună cu dorinţele sufletului preoţesc: perfecţionarea creaţiei şi co-mântuirea.

Pentru a promova o nouă cultură, se dovedeşte că este necesară formarea acelor experţi care, având bune criterii, vor putea ajuta la soluționarea – printr-o bază antropologică creştină – unor probleme cu adevărat complexe: genul, egalitatea, obiecţia de conştiinţă, libertatea religioasă, libertatea de expresie, bioetica, modurile de comunicare, pentru a enumera doar câteva. Locuri privilegiate pentru a studia aceste teme sunt universităţile şi centrele de cercetare.

În afară de aceasta, este bine să se elaboreze, cu prudenţă şi îndrăzneală, un plan de formare adecvat fiecărei persoane, începând cu cei mai tineri, pentru a avea idei bine fundamentate. Fără a se închide într-o atitudine pur şi simplu defensivă este nevoie să se ia în considerare aspectele adevărate ale diferitelor poziții, pentru a dialoga cu alte persoane, învăţând de la toţi şi respectându-le efectiv libertatea, mai ales în probleme supuse liberi opinii.

18. Este faimoasă afirmaţia Fericitului Paul al VI-lea care spunea că „omul contemporan îi ascultă mai cu plăcere pe cei care fac mărturisiri decât pe cei care predau” şi continua: „Dacă îi ascultă pe cei care predau este pentru că ei fac mărturisiri” [23]. În cultura contemporană este nevoie de chipuri care fac credibil un mesaj. Este convenabil, de aceea, a fi prezentate mărturii atractive despre viaţa creştină pusă în slujba celorlalţi. Dincolo de formarea liderilor de opinie este nevoie și de impulsionarea iniţiativelor de informare despre Biserică şi, în cadrul ei, despre Prelatura Opus Dei, de asemenea, prin intermediul reţelelor sociale, atât de eficiente pentru a putea ajunge rapid la mii de persoane. Dezvoltarea acestor iniţiative depinde de generozitatea şi de creativitatea celor care le susţin.

19. Alături de apostolatul personal de prietenie şi de încredere, Congresul a dorit să-şi manifeste deplina susţinere pentru lucrările apostolice corporative şi personale. Rodnicia sa apostolică este dovedită prin formarea integrală pe care o realizează: învaţă, educă, deschid către slujirea celorlalţi. Este interesant că ele să ajungă la mai multe persoane, apropiindu-le treptat de bogăţia credinţei creştine, care eliberează de teamă şi de tristeţe. Pentru ca această credinţă să facă parte din viaţa cotidiană este nevoie de mijloace de formare adaptate spre familie, spre elevi de liceu, spre studenţi din universităţi etc. Aceasta presupune motivarea persoanelor şi buna lor pregătire.

20. Evanghelizarea societăţii şi dezvoltarea susţinută a lucrării apostolice fac posibilă apariţia noilor centre educaţionale, precum cele care pot se să realiza o formare umană şi creştină pentru părinţi şi pentru copiii lor, din cea mai fragedă copilărie. Atunci când crearea acestor centre este supusă unei legislaţii care împiedică sau face dificil să fie o lucrarea corporativă sau personală, în ciuda a orice, ar putea să se creeze condiţii care să permită primirea unei îngrijiri spirituale din partea preoţilor Prelaturii.

Importanţa familiei

21. Papa ne învaţă în cea de-a doua enciclică a sa: „În familie se cultivă primele obiceiuri despre iubire şi grijă pentru viaţă, ca de exemplu cel de a utiliza corect lucrurile, ordinea şi curăţenia, respectul pentru ecosistemul local şi protejarea tuturor fiinţelor create. Familia este locul de formare integrală, acolo unde se dezvoltă diferitele atitudini, intim legate între ele, spre maturitatea personală” [24]. Se maturizează cu timpul şi cu privire îndreptată către înainte, cu încredere: este nevoie să se dezvolte în familii, sensul profund al virtuţii speranţei.

Va fi convenabil să se studieze moduri practice pentru dezvoltarea pregătirii pentru căsătorie, susţinerea iubirii reciproce între soţi şi viaţa creştină în familii, impulsionarea vieţii sacramentale a bunicilor, părinţilor şi copiilor, în special, spovedania frecventă. Cristos îmbrăţişează toate vârstele omului, nimeni nu este inutil sau în plus.

Congresul acordă valoare grupurilor de studiu despre rolul educativ, social şi economic al familiei, cu intenţia de a crea pentru opinia publică o atmosferă favorabilă față de familiile numeroase. Va fi oportun să se întărească atenţia acelora care sunt deja în conexiune cu diversele instrumente apostolice (grădiniţe pentru copii, școli, cluburi, universităţi, cămine).

Orientarea familială, atât de încurajată de către Pr. Javier, continuă să fie o prioritate, căci contribuie, cu eficacitate, la consolidarea iubirii reciproce între soţi şi la deschiderea către viaţă şi, de asemenea, facilitează ca dinspre realitatea familiei naturale să se reverse bucuria familiei ca spaţiu spiritual creştin. Prin multe iniţiative se ajunge de fiecare dată la mai multe familii tinere şi la realizarea unei ample munci de formare. Se descoperă astfel, la multe persoane, frumuseţea căsătoriei sacramentale, ca imagine a unirii lui Cristos cu Biserica (cf. Ef 5, 32): prin sacrament, pacea şi bucuria Sfântului Duh intră în cămine. Prin iubirea reciprocă a părinţilor, precum la liturgie şi la comuniunea cu Biserica, Dumnezeu „ne iubeşte şi ne face să vedem şi să experimentăm iubirea sa şi dom acest „înainte” al lui Dumnezeu se poate naște şi în noi iubirea ca răspuns” [25].

22. Congresul a dorit să semnaleze un domeniu apostolic de mare relevanţă în ultimii ani: este vorba de a contribui la creşterea credinţei şi a formării atâtor emigranţi care provin din ţări cu tradiţie catolică (de exemplu, filipinezi, latinoamericani, polonezi etc.) dându-le formare umană. Dincolo de faptul de a-i ajuta ca să-şi dezvolte propria identitate, această formare face din ei, în ţara de primire, o autentică pătură pentru evanghelizare (cf. Lc 13, 20). În lumea întreagă, mai multe zeci de biserici încredinţate de către Episcopi preoţilor incardinaţi în Prelatură pot să susţină, cu eficienţă, această activitate, urmând planurile pastorale ale episcopilor diecezane de care depind.

Lucrarea este în mâinile noastre

23. Pentru a impulsiona lucrările nu există numai membrii Numerari şi Asociați: este bine să fie responsabilizaţi mult şi membrii Supranumerari, bărbaţi şi femei şi să fie ajutaţi : ei trebuie să simtă Lucrarea ca fiind a lor, ca fiind încă un fiu al său. Astfel, aşa cum a spus Părintele nostru cu o anumită ocazie, între toți vom alina multe lacrimi, vom aduce multă cultură …, vom aduce multă pace, vom evita multe ciocniri, multe lupte; şi vom face ca mulţi oameni să se privească în ochi, cu nobleţe creştină, fără ură [26]. Este interesant faptul că fiii mei Supranumerari să colaboreze cu deplină forţă la lucrarea Sfântului Rafael, care are ca scop imediat să dea o formare integrală [27]. Este normal, şi chiar obişnuit în unele locuri, ca membrii Supranumerari să impulsioneze şi să conducă cluburi de tineret şi alte iniţiative educaţionale.

Ca o consecinţă a unei formări bine asimilate, fără rigidităţi şi cu calm, atunci când devine prudent şi adecvat, membrii Supranumerari colaborează cu Dumnezeu, pentru naşterea vocaţiei membrilor Numerari şi Asociați; ei se roagă, în particular, pentru fiii lor, având acea perspectivă posibilă, cu cel mai mare respect pentru libertatea personală şi lăsând totul în mâinile lui Dumnezeu.

În munca Sfântului Gabriel este mai bine să se mărească, în mai multe locuri, numărul de membri Supranumerari însărcinaţi cu grupuri, străjeri şi cei care exercită îndrumarea spirituală personală obişnuită; să se sprijine mai mult pe ei, pentru a se îngriji de retrageri spirituale; să-i încurajeze să impulsioneze apostolatul în locuri în care încă nu există un Centru; să se vadă dacă poate exista o mai mare prezenţă activă a membrilor Asociați şi Supranumerari în grupurile de lucru sau în echipe, pentru anumite iniţiative apostolice. Pentru facilitarea formării lor, se va dispune de materiale adecvate, în diverse limbi străine.

Apostolat cu tineretul

24. Congresul general a realizat importanţa lucrării Sfântului Rafael, drăguța ochilor noştri [28]. Se sugerează să se dea prioritate mijloacelor generale şi particulare care să favorizeze dezvoltarea activităţii cu oamenii tineri, de orice tip şi care, prin harul lui Dumnezeu, să se suscite abundente vocaţii pentru membri Numerari şi Asociați tineri. Toţi credincioşii Prelaturii şi membrii Societăţii Sacerdotale ai Sfintei Cruci vor lua în consideraţie cum să colaboreze – prin rugăciune, mortificare şi acţiune – pentru a ajunge la mult mai multe persoane tinere.

În activitatea Sfântului Rafael, o prioritate clară de formare a băieţilor şi fetelor este aceea de a-i ajuta să fie suflete întru rugăciune[29], fiind învăţaţi, în mod practic, cum să vorbească cu Dumnezeu şi cum să-l asculte. Este bine, de asemenea, să descopere valoarea umană şi supranaturală a unei prietenii adevărate, importanţa studiului, a lecturii şi a excelenţei profesionale, pentru a sluji Biserica şi societatea. Printre virtuţile care trebuie dezvoltate la tineri, Congresul a dorit să menţioneze tăria şi dârzenia, cumpătarea (de exemplu, în utilizarea inteligentă şi moderată a tehnologiilor) şi tot ceea ce dezvoltă spiritul de a sluji. Este important să-i ajutăm pe tineri, să dea seamă de credinţa lor şi a extrage consecinţele practice pe care le aduce cu sine faptul de a-l urma pe Domnul: în familie, împreună cu prietenii şi pe reţelele sociale.

25. Este bine să fie dat ajutor ca tinerii şi părinţii lor să acorde valoare şi să descopere cât de atractiv este să te dăruieşti în totalitate Domnului cu o inimă nedespărţită, în acelaşi timp în care îi arătăm frumuseţea vocaţiei de a forma o familie creştină. Din Centrele Sfântului Rafael, acolo unde se realizează activitatea cu universitari, merită să fie discutate diferite aspecte despre logodnă şi căsătorie, servindu-ne de diverse mijloace: de exemplu, mărturii ale membrilor Supranumerari, bărbaţi şi femei, cursuri de Orientare familială pentru necăsătoriţi, conferinţe şi proiecţii, lecturi de o utilitate constatată. Necesitatea urgentă a mărturiei unui mare număr de familii creştine ne invită să ajungem la începutul acestui drum vocaţional, deja înainte de logodnă, cu un respect autentic şi o credinţă profundă în misiunea evanghelizatoare a familiei creştine „comunitate de credinţă, speranţă şi caritate” [30].

26. Să continuăm, cu entuziasm, lucrarea apostolică, cu studenţi şi cu tineri muncitori, necăsătoriţi sau recent căsătoriţi, beneficiind de formarea pe care mii dintre ei au primit-o prin atâtea iniţiative apostolice, în special în școli, cluburi şi Centre ale Sfântului Rafael. În acest sens, se dovedeşte a fi oportună profesionalizarea asociaţiilor de alumni, care lucrează cu iniţiativă şi creativitate, dezvoltând formule atrăgătoare care permit continuarea prin munca Sfântului Gabriel, promovând colaborarea dintre multe persoane, precum membrii Colaboratori.

27. La mijloacele de formare de la Sfântul Rafael şi Sfântul Gabriel este bine să favorizăm exersarea lucrărilor de milostenie spirituale şi corporale, urmând învăţăturile constante ale Bisericii, experienţa Sfântului Josemaría, precum şi exemplul şi cuvintele Papei Francisc. Activităţile şi iniţiativele personale împreună cu solidaritatea, ajutorul pentru cei aflaţi în nevoie şi responsabilitatea socială nu sunt ceva conjunctural şi nici marginal, ci ceea ce se întâlneşte la baza Evangheliei. A aprofunda doctrina socială a Bisericii, de exemplu prin intermediul cursurilor şi a conferinţelor, va ajuta în special în contexte de mare inegalitate socială.

28. Universităţile, care sunt lucrări apostolice, trebuie să continue să promoveze cercetarea cu impact internaţional şi să creeze spaţii de colaborare cu intelectualii de prestigiu mondial. Această activitate va ajuta la dezvoltarea paradigmelor ştiinţifice şi a modelelor conceptuale coerente, cu o viziune creştină despre persoană, cu convingerea că societăţile au nevoie de aceste perspective pentru a susţine pacea şi dreptatea socială. Această atitudine de a fi în slujba tuturor se exprimă, de asemenea, cu naturalețe prin prietenia cu colegii de la alte universităţi.

Câteva priorităţi

29. În afară de începutul tot mai apropiat al apostolatului stabil al Prelaturii din noile ţări, Congresul sugerează să se orienteze expansiunea apostolică spre anumite locuri, în care se lucrează deja şi care au mare incidenţă pentru configurarea viitoare a societăţii, pentru că se găsesc în ele organisme internaţionale sau centre intelectuale de primă importanţă.

Congresul invită la continuarea publicării şi difuzării operelor complete ale Sfântului Josemaría şi la respectiva activitate de cercetare istorică, înspre binele Bisericii şi a sufletelor. În mod concret, se sugerează să se dezvolte chiar şi mai mult, din perspective diverse (academic, teologic, sociologic, spiritual, printre altele) acel aspect central al mesajului Sfântului Josemaría, care reprezintă lucrarea fiilor lui Dumnezeu, ca baza a sfinţeniei şi atmosfera naturală a apostolatului, cu atâtea consecinţe pentru Biserică şi pentru societate.

30. Aproape că am terminat. După citirea paginilor anterioare, v-aţi putea întreba: printre alte concluzii la care a ajuns Congresul, care sunt priorităţile pe care Domnul ni le prezintă în acest moment istoric al lumii, al Bisericii şi al Lucrării? Răspunsul este clar: în primul rând, să avem grijă, cu delicateţe de îndrăgostiţi, de uniunea noastră cu Dumnezeu, plecând de la contemplarea lui Isus Cristos, chip al Milostivirii Tatălui. Programul Sfântului Josemaría va fi valabil mereu: Să-l cauţi pe Cristos; Să-l găseşti pe Cristos; Să-l iubeşti pe Cristos [31]. Munca apostolică a Lucrării este şi va trebui să fie întotdeauna o supraabundenţă a vieţii noastre interioare. Acesta este momentul, fiice şi fii ai mei, ca să pătrundem tot mai mult pe drumurile contemplării din mijlocul lumii.

31. Biserica, de mai multe decenii, şi-a fixat atenţia maternă asupra a două priorităţi: familia şi tinerii. De asemenea, noi, ca părticică a Bisericii dorim să urmăm grijile ultimilor Papi, pentru ca familia să răspundă în fiecare zi cu şi mai multă credinţă faţă de planurile pline de iubire pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru ea. Totodată, trebuie să-i ajutăm pe toţi tinerii pentru ca visurile lor care presupun iubire şi slujire să se transforme într-o realitate plină de bucurie. Concluziile Congresului se regăsesc în însoţirea familiei şi a tinerilor ca o linie de forţă, din care se vor putea scoate multe consecinţe practice pentru lucrarea noastră apostolică zilnică.

Pe lângă aceste priorităţi, aş dori să subliniez urgenţa care ne revine tuturor de a ne mări inima – să-i cerem Domnului să ne dea o inimă pe măsura sa – pentru ca să intre în ea toate nevoile, durerile, suferinţele bărbaţilor şi ale femeilor timpului nostru, în special ale celor mai slabi. În lumea actuală, sărăcia îşi arată mai multe feţe diferite: bolnavi şi bătrâni care sunt trataţi cu indiferenţă, singurătatea pe care o suportă multe persoane abandonate, drama refugiaţilor, mizeria în care trăieşte cea mai mare parte a omenirii, ca o consecinţă a multor nedreptăţi care strigătoare la Cer. Nimic din aceasta nu ne poate rămâne indiferent. Ştiu că toate fiicele mele şi toţi fiii mei vor putea să pună în mişcare „imaginaţia milosteniei” [32], pentru a aduce balsamul blândeţii lui Dumnezeu către toţi fraţii noştri care au nevoie: Săracii – spunea acel prieten al nostru – sunt cea mai bună carte spirituală a mea şi motivul principal pentru rugăciunile mele. Mă dor aceştia, iar Cristos mă doare împreună cu ei. Şi, pentru că mă doare, înţeleg că îl iubesc şi că îi iubesc [33].

32. Congresul a dorit să pună în mod clar, în mâinile Sfintei Fecioare, concluziile pe care tocmai vi le-am transmis. Doar prin medierea ei maternă vom putea fi capabili să mergem mai departe, în misiunea plină de patimă care ni se încredinţează, ca discipoli ai lui Isus Cristos. Ea este Mater pulchrae dilectionis , Maica Iubirii Frumoase (cf. Sir 24, 24), pe care o sărbătorim în calendarul propriu al Prelaturii, ca o sărbătoare liturgică astăzi, 14 februarie [34]. La această dată, Dumnezeu i-a arătat Sfântului Josemaría, în 1930, vocaţia femeilor din Opus Dei; iar în 1943, care este locul preoţilor. Astfel, s-a accentuat şi mai tare unitatea Lucrării, unitatea unei dezorganizări organizate [35], dar mai ales unitatea care se naşte din Iubire, aceea prin care toţi suntem atenți la ceilalţi, fii ai celei care este Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră [36].

Cântând azi Te Deum-ul acţiunii de mulţumire în faţa Domnului expus în mod solemn pe monstranță mi-am amintim de voi. Împărtăşanie, unire, comunicare, încredere: Cuvânt, Pâine, Iubire [37]. Crezând faptul că Isus Cristos, ascuns acum în Pâine şi Cuvânt, va veni la sfârşitul Timpurilor, i-am cerut să vină în ajutorul nostru şi v-am încredințat tuturor milostivirii lui.

33. Fiice şi fii ai mei, dacă în această lume, atât de frumoasă şi, în acelaşi timp, zbuciumată, când vreunul dintre voi se va simți vreodată singur să ştie că Părintele se roagă pentru el şi-l însoţeşte cu adevărat, în Comuniunea sfinţilor şi că îl poartă în inima sa. Îmi place să-mi amintesc, în acest sens, cum liturgia cântă despre întâmpinare Pruncului la Templu, sărbătoare liturgică pe care noi am celebrat-o în ziua de 2 a acestei luni: părea, se spune, că Simion l-ar fi ţinut în braţele sale pe Isus; în realitate, era invers: „ Senex Puerum portabat, Puer autem senem regebat” i: bătrânul îl purta pe Prunc, dar, de fapt, Pruncul era cel care îl ţinea pe bătrân şi îl călăuzea. Astfel ne susţine şi Dumnezeu, deşi, câteodată, am putea să observăm doar greutatea sufletelor asupra noastră; aşa ne susţine, prin intermediul binecuvântatei Comuniuni a Sfinţilor[39].

Per singulos dies, benedicimus te, zi după zi, te binecuvântăm, Doamne, împreună cu întreaga Biserică: „în fiecare zi”, cum îi plăcea Părintelui Javier să repete, fiu credincios al Sfântului Josemaría şi al Fericitului Alvaro; fiu credincios, spuneam, angajat într-o luptă zilnică, pentru a se lăsa purtat către o Iubire divină. Îmi ridic sufletul către Dumnezeu de trei ori Sfânt, din mâna Fecioarei, Maică a Iubirii care se oferă fără de măsură: fă, Doamne, ca din credinţă în Iubirea ta să trăim în fiecare zi, cu o iubire mereu înnoită, într-o speranţă plină de bucurie.

Cu toată afecţiunea, vă binecuvântează

Părintele vostru

Fernando

Roma, 14 februarie 2017.

Sărbătoarea de Sfânta Maria, Maica Iubirii Frumoase.


[1] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 132.

[2] Cf. Papa Francisc, Exhort. ap. Evangelii gaudium, íncipit.

[3] Sf. Josemaría, Drum, nr. 833.

[4] Sf. Ioan Paul al II-lea, Omilie, 23-III-1980. Cf. Conciliul Vatican II, Const. past. Gaudium et spes, 22.

[5] Cf. Liturghierul Roman, Prefața I a sfinților.

[6] Pr. Javier, Scrisoare, 28-XI-2002, 18, în "Cartas de familia" V, 125. Cf. Instrucție, 31.05.1936, 66.

[7] Sf. Josemaría, Însemnări ale unei întâlniri de familie, 6.02.1967, în Noticias 1967, p. 84 (AGP, bibliotecă, P02).

[8] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 67.

[9] Sf. Josemaría, Însemnări ale unei meditații, 1.04.1962 (AGP, bibliotecă, P09, p. 46).

[10] Sf. Josemaría, Instrucție, 8.12.1941, nota 122.

[11] Cf. Sf Josemaría, Forja, nr. 270.

[12] Sf. Josemaría, Instrucție, mai 1935/14.09.1950, nr. 15.

[13] Papa Francisc, Exhort. ap. Evangelii gaudium, 24.11.2013, nr. 20.

[14] Sf. Josemaría, Forja, nr. 565.

[15] Sf. Josemaría, Scrisoare 11.03.1940, nr. 55.

[16] Sf. Josemaría, Cristos care trece , nr. 30.

[17] Fer. Álvaro, Scrisoare, 1.12.1985, în "Cartas de familia" I, nr. 204.

[18] Sf. Josemaría, Drum, nr. 372.

[19] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 226.

[20] Cf. Papa Francisco, cf. Scrisoarea apostolică Misericordia et misera, 20.11.2016, nr. 10.

[21] Sf. Josemaría, Instrucție, mai 1935/14.09.1950, nota 5.

[22] Pr. Javier, Scrisoare, 28.11.2002, nr. 11, în "Cartas de familia" V, nr. 118.

[23] Sf. Pablo VI, Exhort. ap. Evangelii nuntiandi, 8.12.1975, nr. 41.

[24] Papa Francisc, Enc. Laudato si', 24.05.2015, nr. 213.

[25] Benedicto XVI, Enc. Deus caritas est, 25.12.2005, nr. 17; cf. 1 Jn 4, 10.

[26] Sf. Josemaría, Însemnări ale unei întâlniri de familie, 18.06.1974, în "Catequesis en América" (1974) vol. I, p. 549 (AGP, biblioteca, P04).

[27] Sf. Josemaría, Scrisoare 24.10.1942, nr. 3.

[28] Ibid., n. 70.

[29] Ibid., n. 5.

[30] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2204.

[31] Sf. Josemaría, Drum, nr. 382.

[32] Sf. Juan Pablo II, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 6.01.2001, nr. 50.

[33] Sf. Josemaría, Brazdă, nr. 827.

[34] Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Decret 626/12/L, 10.11.2012.

[35] Sf. Josemaría, Convorbiri, nr. 19.

[36] Sf. Josemaría, Forja, nr. 11.

[37] Sf. Josemaría, Drum, nr. 535.

[38] Liturgia Orelor, Primele Vespere ale sărbătorii Prezentării Domnului în Templu, Antifona ad Magnificat.

[39] Sf. Josemaría, Brazdă, nr. 56.


Copyright © Prælatura Sanctæ Crucis et Operis Dei

(Este interzisă orice divulgare publică, totală ori parţială, fără autorizaţie din partea titularului dreptului de autor)

(Pro manuscripto)