La piciorul Crucii, pe Domnul nostru, îl însoţeau Maica sa, Sfânta Maria, alte câteva femei şi Ioan, discipolul său cel mai tânăr. Doar aceste puţine persoane erau lângă El în acele ore dramatice. Acestea… şi o mulţime de curioşi şi oportunişti, un grup de soldaţi, care îl duseseră pe Drumul Calvarului şi acuzatorii care îl urmau, bătându-şi joc de El, chiar savurându-şi „victoria”. Şi ceilalţi discipoli? Fugiseră.

Ioan însuşi ne povesteşte că „Isus, văzând-o pe mama sa şi pe discipolul pe care-l iubea şi care era acolo, i-a spus mamei sale : Femeie, iată fiul tău. Apoi, îi spuse discipolului: – Iată mama ta” (In 19, 25). Şi, Evanghelistul încheie spunând că „din acel moment, discipolul a primit-o în casa lui” (In 19, 27).

Primirea Sfintei Maria în viaţa noastră: drum personal, pe care fiecare îl parcurge în felul său… şi la timpul său

Pentru tânărul apostol, Maica lui Cristos „este dăruită omului – fiecăruia şi tuturor – ca maică”[1]. Din acel moment, Maria a devenit Mama creştinilor. Primii discipoli au înţeles aceasta imediat. S-au adunat împrejurul ei, resimţind absenţa Domnului, după Înălțarea la Cer: „ei, cu toţii, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus şi cu fraţii săi” (Fapt 1, 12, 14).

Şi noi suntem chemaţi să trăim în mod personal maternitatea Mariei şi să răspundem ca şi Ioan că o primeşte pe Maica lui Cristos „ca pe ceva de al său” şi o aduce în întreaga atmosferă a vieţii sale interioare, adică în „eu”-ul său, uman şi creştin” [2]. Este vorba despre un drum personal, pe care fiecare îl parcurge în felul său…şi la timpul său.

«Şi eu sunt fiul Maicii mele Maria»

Sfântul Josemaría a avut devoţiune pentru Sfânta Fecioară de când era copil. Nu uitase aceasta, o dată cu trecerea anilor; în mai 1970, în timpul novenei la picioarele Fecioarei din Guadalupe spunea: „Eu vă sfătuiesc, mai ales acum, să reveniţi la vârsta voastră mică, de copilărie, amintindu-vă chiar cu tot efortul, dacă este nevoie – eu îmi amintesc cu claritate – de primul vostru act prin care v-aţi adresat Preasfintei Fecioare, cu conştiinţa şi voinţa de a face asta” [3]. Ştim că, atunci când el era foarte mic, mama sa a făcut îl oferise Preasfintei Fecioare de la Torreciudad, drept mulţumire pentru că l-a vindecat de o boală mortală. De la părinţii săi el a învăţat şi cum să se roage la Sfânta Maria. După mai mulţi ani, îşi amintea: „încă şi acum, dimineţile şi serile, în mai multe zile, în mod obişnuit reînnoiesc acea rugăciune de ofrandă pe care am învățat-o de la părinţii mei: „O, Preasfântă Fecioară, o, Maică a mea, mă ofer în întregime Ţie. Şi, ca dovadă a iubirii mele filiale, îţi dăruiesc astăzi ochii mei, urechile, limba şi inima mea…” [4]

Cât timp a trăit la Zaragoza, Sfântul Josemaría o vizita zilnic pe Preasfânta Fecioară de Pilar. Ei i se adresa printre presimțiri, având intuiţia că Domnul îi hărăzise pentru el o voinţă specială. Încă se păstrează o imagine mică a Sfintei Fecioare del Pilar realizată din ghips, foarte sărăcăcioasă, la baza căreia a gravat cu un cui: Domina, ut sit! şi data 24.05.1924. „Acea imagine – comenta el nişte ani mai târziu – era materializarea rugăciunii mele de-a lungul anilor, despre care v-am povestit de atâtea ori” [5].

Îndată ce se afla la Madrid, avea o imagine a Preasfintei Fecioare pe care o numea „Fecioara săruturilor”, pentru că niciodată nu înceta să o salute cu un sărut, atunci când intra sau când ieşea din casă. „Nu numai aceea, dar şi toate imaginile Preasfintei Noastre Maici îl emoţionau. Şi, într-un fel special, pe cele pe care le găsea aruncate pe stradă, din imagini sau stampe murdare şi pline de praf. Sau pe cele care îi ieşeau în cale când se plimba prin Madrid, aşa cum era icoana de pe „azulejos” (făianță), care îi ieșea în cale, zilnic, atunci când ieșea de la biserica Sfânta Elisabeta” [6].

„Ieri am descoperit o altă Mediterană (…): căci, dacă sunt fiul Tatălui Meu, Dumnezeu, sunt şi al Maicii Mele Maria” - Sfântul Josemaría

În afară de aceasta, meditând asupra Evangheliei învăţase să se adreseze Mariei, aşa cum făceau primii discipoli. În cartea sa Sfântul Rozariu , rod al acestei contemplări pline de iubire pentru viaţa lui Cristos, atunci când comenta al doilea mister de slavă, el nota: „Petru şi ceilalţi se întorc la Ierusalim – cum gaudio magno – cu mare bucurie (Lc 24, 52). (…) Dar tu şi cu mine ne simţim orfani: suntem trişti şi mergem să căutam mângâiere lângă Maria” [7].

Cu toate acestea, maternitatea Mariei urma să fie alta dintre „descoperirile” pe care avea să le simtă fiind încă tânăr preot. Notează aceasta într-una dintre Însemnările sale, care poartă o dată din septembrie 1932: „Ieri (…) am descoperit o Mediterană – alta –, și anume: că, dacă eu sunt fiul Tatălui meu, Dumnezeu, sunt şi al Maicii mele Maria” [8]. Nu era ceva nou – era un adevăr cunoscut, meditat, trăit – şi, totuși, dobândea, dintr-odată, o semnificaţie inedită. Amintindu-şi, încă o dată, itinerariul său spiritual, el adaugă : „Am să explic: prin Maria am ajuns la Isus şi mereu am considerat-o Mama mea, deşi n-am fost un fiu bun. (De acum înainte voi fi bun)”. Maria îl condusese deja către Isus: fusese principala sa mijlocitoare în solicitarea sa insistentă de a afla ce îi cerea Domnul… Atunci, în ce consta noutatea ? O explică, în continuare: „Însă acest concept al filiaţiei mele materne l-am văzut ca pe o lumină mai clară şi cu un gust diferit am simţit asta ieri. De aceea, în timpul Sfintei Împărtășanii, la Sfânta Liturghie, i-am spus Doamnei, Maica mea: pune-mi un costum nou. Era foarte îndreptăţită cererea mea, pentru că celebram o sărbătoare a ei” [9].

Ideea unui costum nou are clare rezonanţe pauline: „Dezbrăcați-vă de omul cel vechi şi de viețuirea voastră de mai înainte, care se strică după poftele înşelătoare; şi înnoiţi-vă în duhul minţii voastre şi îmbrăcaţi-vă cu omul cel nou, cel creat după asemănarea lui Dumnezeu în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Ef 4, 22-24). Această nouă descoperire a maternităţii Mariei are, deci, un iz intim de convertire personală. Ceva care vede cu o mai mare claritate, care simte într-un fel nou şi care înfloreşte într-o manieră simplă, dar profundă: „De acum înainte voi fi bun”.

Există oameni care nu spun Tatăl Nostru, dar spun, totuşi, Ave Maria. şi astfel, prin maria „revin” la Isus

Cei care au studiat, în profunzime, textele Sfântului Josemaría au scos în relief direcţia în care se duce această descoperire. La opt zile după adnotarea prin care află despre această nouă Mediterană care i s-a înfăţişat, el scrie o alta, care se va transpune în Drum: „La Isus mereu se merge şi se „revine” prin Maria” [10]. Era ceva care, de câtva timp, se dospea în sufletul său, dar pe care, dintr-odată, a înţeles-o cu o profunzime nouă şi care i-a reafirmat importanţa Sfintei Maria, în întreaga sa relaţie cu Dumnezeu. La patru zile după ce a făcut însemnarea aceasta, el a scris: „– Câtor tineri le-aş striga eu în urechi : Fii al Mariei… şi vei fi de-al nostru!” [11] Peste ani, va fi întrebat ce dorea să spună cu asta, iar el răspundea: „Vreau să spun ceea ce tu înţelegi perfect. (…) Pe de o parte, că dacă nu există devoţiune pentru Maria, nu se poate face nimic: sufletele se găsesc ca şi cum nu ar avea o bază pentru viaţa spirituală; pe de altă parte, faptul că atunci când există o devoţiune de fiu pentru Preasfânta Fecioară sufletele se regăsesc într-o stare bună pentru a-L sluji pe Domnul Nostru în starea în care se află : de necăsătoriţi, de căsătoriţi, de văduvi, iar preoţii, ca preoţi” [12]. Maria este cea care, în final, conduce la Isus; şi Isus ne duce la Tatăl. Ea este cea care, pur şi simplu, ne facilitează accesul la Dumnezeu.

«A reveni» la Isus prin Maria

În acel septembrie al anului 1932, Sfântul Josemaría a meditat de mai multe ori asupra rolului pe care Preasfânta Fecioară îl joacă pentru drumul nostru către Isus. În acest caz, nu mai era vorba de a-l găsi pe Cristos, de a descoperi care este voinţa Lui în privinţa noastră, ci, așa cum am văzut, calea de a „reveni” la El. Limbajul său se dovedea a fi nou pentru cei care erau în apropierea lui. Fericitul Álvaro del Portillo, de exemplu, își aminteşte că el însuşi a fost surprins: „Atunci, l-am întrebat pe Părinte: Părinte, de ce aţi scris asta? Că se merge prin Maria, îl înţeleg, dar să se revină?… Şi mi-a spus: „Fiule, dacă cineva are nefericirea de a se despărţi de Dumnezeu prin păcat sau este pe punctul de a se despărţi pentru că simte că intră în el lâncezeala şi delăsarea, atunci se adresează Preasfintei Fecioare şi regăseşte, încă o dată, puterea; puterea de a merge la confesional, dacă este nevoie, de a merge la Confidență şi de a-şi deschide cu mare sinceritate conştiinţa – fără să aibă ascunzişuri în suflet, fără să aibă jumătăţi de secrete, cu diavolul – şi prin Maria se ajunge la Isus” [13].

Să ne ridicăm după o cădere este greu şi este şi mai greu, pe măsură ce trec anii. În privinţa aspectului fizic, devine evident : este suficient să vezi mulţimea zgomotoasă de oameni care se adună atunci când o persoană în vârstă cade pe stradă. Dar această situaţie este la fel de adevărată şi în privinţa aspectului spiritual. Pe măsură ce creştem în vârstă, devine din ce în ce mai greu să cerem iertare. Resimţim umilinţă atunci când cădem în aceleaşi păcate, ne este ruşine că le comitem – „la vârsta aceasta!” – devine insuportabil să ne tot constatăm propria slăbiciune… şi, câteodată, cedăm în faţa unei deznădejdi care ne fură bucuria.

„Maria este cea care, în final, ne conduce la Isus; şi Isus ne duce la Tatăl. Ea este cea care, pur şi simplu, ne facilitează accesul la Dumnezeu” – Sfântul Josemaría

Deznădejdea este un duşman subtil, care ne determină să ne închidem în noi înşine. Ne gândim că l-am dezamăgit pe Dumnezeu, precum cel care îşi cumpără un aparat electronic şi, dintr-odată, descoperă că nu era aşa de bun, cum îl arătau… Totuşi, văzându-ne în această situaţie, El doreşte să ne amintească faptul că ne cunoaşte perfect! Fiecăruia dintre noi i-ar putea spune, aşa cum îi spunea lui Eremia: „înainte de a te plăsmui din pântecul mamei tale, te-am cunoscut” (Ier 1, 5). De aceea, Iubirea sa pentru noi constituie o siguranţă certă: ştiind cum suntem, Dumnezeu ne-a iubit până la a-şi da viaţa pentru noi… şi nu s-a înşelat. Atunci chiar când acest adevăr, atât de consolator, ni se va părea îndepărtat, să ne amintim că Maica noastră poate să fie precum o scurtătură care ne uşurează drumul de întoarcere [14]. Ea ne apropie, într-un fel special, de Milostivirea acelui Dumnezeu care ne aşteaptă cu braţele deschise. În ultima sa Audienţă generală, Papa Benedict al XVI-lea ne mărturisea: „Aş dori să vă invit pe toţi să vă înnoiţi puternic încrederea în Domnul, să vă încredinţați ca nişte copii în braţele lui Dumnezeu, fiind siguri că aceste braţe ne susţin mereu şi sunt cele care ne îngăduie să mergem în fiecare zi, chiar şi în momentele dificile. Mi-ar plăcea ca fiecare să se simtă iubit de acest Dumnezeu, care ni l-a dat pe Fiul său nouă şi care ne-a arătat Iubirea sa fără de limite. Aş vrea ca fiecare dintre voi să simtă bucuria de a fi creştin” [15]. Şi exact pentru ca să simţim aceasta, Dumnezeu a dorit să-şi manifeste către noi iubirea sa paternă… şi maternă.

Iubirea „maternă” a lui Dumnezeu apare aşa cum este exprimată în diferite momente pe parcursul Scripturii; poate că pasajul cel mai cunoscut este cel al lui Isaia: „Uită, oare, o femeie de copilul pe care-l alăptează, fără ca să aibă milă de fiul sânului ei? Chiar dacă ea ar uita, eu nu te voi uita” (Is 49, 15); sau într-un fel chiar mai explicit: „precum cineva pe care mama sa îl consolează, tot astfel Eu vă voi consola” (Is 66, 13). Totuşi, Dumnezeu a dorit să meargă mai departe şi să ne-o dea chiar pe Maica sa, acea femeie din care s-a întrupat Fiul preaiubit. Creştinii din toate timpurile au descoperit, de aceea, că Maria este o cale privilegiată şi în special accesibilă către Iubirea infinită a lui Dumnezeu cel care iartă.

Câteodată putem să întâlnim persoane cărora chiar li se pare că este prea abstract să i se adreseze lui Dumnezeu sau care nu îndrăznesc să-L privească pe Cristos în mod direct : este cam ca la acei copii care preferă să se adreseze mamei lor, înainte de tatăl lor, atunci când au făcut ceva rău sau au spart un obiect valoros… În acelaşi fel, „mulţi păcătoşi nu pot să spună „Tatăl Nostru”, dar spun, totuşi „Ave Maria” [16]. Şi astfel, prin Maria „revin” la Isus.

La Maria, cu tandrețea copiilor

Descoperirea importanţei Mariei, în viaţa Sfântului Josemaría,vine împreună cu trăirile din copilăria spirituală. Într-un loc din Drum, care s-a născut în nişte momente dificile, el a scris: „Maică! – Cheam-o tare, tare. – Ea te ascultă, te vede poate în primejdie şi-ţi oferă, Maica ta Sfânta Maria, cu harul Fiului Său, mângâierea sânului Ei şi blândeţea dezmierdărilor Sale. Şi te vei simţi întărit pentru noua luptă” [17]. Cei care îl înconjurau nu ştiau, poate, în ce măsură le transmitea din propria sa experienţă, prin aceste rânduri. În acei ani, Sfântul Josemaría învăţa și el, să se apropie de Dumnezeu, precum face un copil mic.

Rod al acestui mod de a se ruga este lucrarea Sfântul Rozariu şi, de asemenea, câteva capitole din Drum. Descoperirile pe care le-am trecut în revistă se înscriu în acest mod de a se adresa lui Dumnezeu şi Mariei. De fapt, Sfântul Josemaría a parcurs acest drum de-a lungul întregii sale vieţi. Cu puţin înainte de a-şi petrece ultimul Crăciun pe acest pământ, îi mărturisea unui grup de fii ai săi: „De obicei mă abandonez şi încerc să mă fac mic şi să mă aşez în braţele Preasfintei Fecioare. Îi spun Domnului: Isuse, fă-mi puţin loc! Hai să vedem cum încăpem amândoi în braţele Maicii tale! Şi gata. Dar voi, urmaţi-vă drumul vostru : al meu nu are de ce să fie al vostru (…) să trăiască libertatea!” [18]

También nosotros podemos pedir a Dios que nos adentre en esos Mediterráneos de la vida interior, paisajes tan conocidos… pero a la vez inmensos

Fără a fi unicul mod de a reuşi, să facem precum copiii uşurează atitudini ca cea a umilinţei sau a abandonului plin de speranţă, în diverse circumstanţe ale vieţii. Este, de asemenea, şi o manieră de a câştiga în simplitate şi naturaleţe, atunci când ne adresăm lui Dumnezeu. În afară de asta, pentru că este un drum marcat de recunoașterea propriei fragilităţi şi dependenţe, permite deschiderea lui Dumnezeu, cu un efort mai mic, a uşilor propriei noastre inimi, adică a propriei noastre intimităţi.

Copiii sunt vulnerabili şi tocmai de aceea sunt atât de sensibili la iubire: ei înţeleg profund gesturile şi atitudinile celor mai mari decât ei. De aceea, este necesar să ne lăsăm atinşi de Dumnezeu şi să-i deschidem porţile propriului nostru suflet. Şi Papa le-o propunea tinerilor: „El ne întreabă dacă dorim o viaţă deplină. Iar eu, în numele său, vă întreb: Voi vreţi o viaţă împlinită? Începe din acest moment prin a te lăsa emoţionat” [19]. Să ai inimă nu înseamnă să te laşi pradă afectării sau unei sensibilităţi exagerate, care sunt o simplă caricatură a autenticei tandreți. Dimpotrivă, a-ţi redescoperi inima, a te lăsa emoţionat, poate să însemne un drum de a ajunge la Dumnezeu. „Sărmana mea inimă tânjește după tandrețe – nota Sfântul Josemaría în 1932 –. Si oculus tuus scandalizat te … Nu, nu este nevoie să o arunci departe: căci nu se poate trăi fără inimă. (…) Şi această tandrețe pe care ai pus-o în oameni, ce îndestulată rămâne, copleșită, atunci când omul Te caută, cu blândețea (care te-a dus la moarte) divinei tale Inimi!” [20] La Maria – şi prin Ea la Isus – se poate merge pe drumul tandreții, care este modul prin care copiii înţeleg să-şi cunoască maicile şi să le încredinţeze întreaga lor viaţă. Prin acesta şi prin alte drumuri pe care Dumnezeu ni le poate sugera, noi putem intra într-o imensă Mediterană: aceea de a avea în Ceruri o Maică preafrumoasă, preasfânta Maria.

***

Descoperirea diferitelor Mediterane pe care le-am trecut în revistă în aceste articole au lărgit inima Sfântului Josemaría într-un fel de nespus. Ca atunci când mergi, pas cu pas, ţinut de mâna Domnului, el a înţeles sensul Crucii, care l-a făcut să se simtă fiu al unui Părinte plin de Iubire; a descoperit Iubirea lăuntrică şi apropiată a lui Isus; a învăţat să se lase iubit de către Dumnezeu, Mângâietorul nostru divin, încredinţat în El mai mult decât în propriile sale forţe; şi, puţin câte puţin, a ştiut să-i acorde întâietate Sfântului Duh în viaţa sa spirituală şi în acţiunile sale de pe pământ. El a înţeles, în definitiv, că plenitudinea vieţii creştine nu constă în a îndeplini o serie de sarcini, să ajungi la un anumit standard sau în a „realiza lucruri extraordinare, ci în a se uni cu Cristos, a trăi misterul împreună cu El, a face ale noastre atitudinile Lui, gândurile şi comportamentele sale. Sfinţenia se măsoară prin statura pe care Cristos o dobândeşte în noi , în gradul în care, prin forţa Duhului Sfânt, ne modelăm întreaga viaţa conform cu a Lui” [21]. Urmând paşii Sfântului Josemaría şi noi putem să-i cerem lui Dumnezeu să ne lase să intrăm în acele Mediterane ale vieţii interioare, în acele peisaje, atât de cunoscute… dar, totodată, imense, care ne vor permite să pătrundem în profunzimile Iubirii lui Dumnezeu, pentru a putea, astfel, prin cuvânt şi prin fapte, să le-o arătăm oamenilor” [22]. Nu există un drum mai urgent… şi nici mai frumos.

Lucas Buch

Foto: Tomas (cc)

[1] Sfântul Ioan Paul al II-lea, Enc. Redemptoris Mater , 25.03.1987, nr. 23.

[2] Ibídem. nr. 45.

[3] Sfântul Josemaría, Însemnări despre rugăciunea sa, cu voce tare, în vechea bazilică Nuestra Señora de Guadalupe (México), 20.05.1970, în P. Casciaro, Soñad y os quedaréis cortos , a 11-a ed., Rialp, Madrid 1999, pag. 223.

[4] Sfântul Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu , nr. 296.

[5] Însemnări de la o reuniune de familie, 26.07.1974 ( Crónica 1975, pag. 223, în AGP, biblioteca, P01). Imaginea se păstrează într-o galerie cu amintiri despre viaţa sa de la sediul central al Opus Dei, de la Roma.

[6] A. Vázquez de Prada, Fondatorul Opus Dei, vol. 1, pp. 410-411.

[7] Sfântul Josemaría, Sfântul Rozariu , al 2-lea mister de slavă.

[8] Sfântul Josemaría, Însemnări intime , nr. 820, 5-IX-1932, din Sfântul Rozariu. Ediţie critico-istorică , introducere la al 2-lea mister de slavă, pag. 234.

[9] Ibídem.

[10] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 495.

[11] Sfântul Josemaría, Text din Caietul al VI-lea, nr. 825, datat cu 17.09.1932, în Drum. Ediţie critico-istorică , comentariu la nr. 494.

[12] Sfântul Josemaría, Note de la o întrunire, Madrid 23.10.1972, din Drum. Ediţie critico-istorică , comentariu la nr. 494.

[13] Note de la un Colocviu cu Álvaro del Portillo, Madrid 4.09.1977, citate de P. Rodríguez, Drum. Ediţie critico-istorică , comentariu la nr. 495. Sfântul Josemaría numea Confidenţă o discuţie asemănătoare cu conversaţiile de însoţire spirituală, care indică încredere şi discreţie, prin care acestea trebuie să se caracterizeze.

[14] «Fecioara, Maica Domnului şi Maica noastră (…) este scurtătura prin care se ajunge la Dumnezeu». (J. Echevarría, “Iubirea pentru Preasfânta Maria din învăţămintele Mons. Josemaría Escrivá de Balaguer”, Palabra, 156-157, (1978), pp. 341-345.

[15] Benedict al XVI-lea, Audienţa Generală , 27.02.2013.

[16] J. Daniélou, Misterul Adventului , Cristiandad, Madrid 2006, pag. 120.

[17] Sfântul Josemaría, Drum, nr. 516.

[18] Sfântul Josemaría, Însemnări de la o predică , 20.12.1974, în E. Burkhart, J. López, Viaţa cotidiană şi sfinţenia în învăţăturile Sfântului Josemaría , vol. 2, pag. 68.

[19] Papa Francisc, Discurs, 28.07.2016.

[20] Sfântul Josemaría, Însemnări intime , nr. 1658, 9.10.1932, din Drum. Ediţie critico-istorică , comentariu la nr. 118. Cof. Mc 9, 47.

[21] Benedict al XVI-lea, Audienţa Generală , 13.04.2011.

[22] Sfântul Josemaría, Cristos care trece , nr. 97.