16. Demnitatea credincioşilor laici ni se descoperă în toată plinătatea ei dacă analizăm prima şi fundamentala chemare pe care Tatăl, în Isus Cristos, prin Duhul, o adresează fiecăruia dintre ei: chemarea la sfinţenie, adică la perfecţiunea dragostei. Sfinţenia este mărturia cea mai splendidă a demnităţii conferite discipolului lui Cristos.
Despre chemarea universală la sfinţenie Conciliul Vatican II a avut cuvinte foarte clare. Se poate spune că tocmai acesta a fost consemnul primar încredinţat tuturor fiilor şi fiicelor Bisericii de către un Conciliu care s-a voit a fi pentru reînnoirea evanghelică a vieţii creştine (a se vedea, în special cap. V din constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 39-42, care tratează despre chemarea universală la sfinţenie în Biserică). Acest consemn nu este o simplă exortaţie morală, ci o exigenţă de nesuprimat a misterului Bisericii: ea este via aleasă prin care trăiesc şi cresc mlădiţele prin însăşi seva sfântă şi sfinţitoare a lui Cristos; este trupul mistic, ale cărui membre participă din însuşi viaţa de sfinţenie a capului, care este Cristos; este mireasa iubită de Domnul Isus, care s-a dat pe sine însuşi pentru a o sfinţi (cf. Ef 5,25 ş.u.). Duhul care a sfinţit natura umană a lui Isus în sânul feciorelnic al Mariei (cf. Lc 1,35) este acelaşi Duh care rămâne şi lucrează în Biserică pentru a-i comunica sfinţenia Fiului lui Dumnezeu făcut om.
Astăzi este mai stringent ca niciodată ca toţi creştinii să reia drumul reînnoirii evanghelice, primind cu generozitate invitaţia apostolică de „a fi sfinţi în tot comportamentul” lor (1Pt 1,15). Sinodul extraordinar din anul 1985, la douăzeci de ani de la încheierea Conciliului, a insistat asupra acestei urgenţe: „Întrucât Biserica în Cristos este mister, ea trebuie să fie considerată semn şi instrument de sfinţenie (...). Sfinţii şi sfintele au fost totdeauna izvor şi origine de reînnoire în cele mai dificile circumstanţe din întreaga istorie a Bisericii. Astăzi avem o foarte mare nevoie de sfinţi, pe care trebuie să-i cerem de la Dumnezeu cu stăruinţă” (cea de-a II-a adunare generală extraordinară a sinodului episcopilor (1985), Ecclesia sub verbo Dei mysteria Christi celebrans pro salute mundi. Relatio finalis, II, A, 4.).
Tocmai pentru că‑i sunt membri, toţi cei din Biserică primesc şi deci împărtăşesc chemarea comună la sfinţenie. Cu titlu deplin, fără nici o diferenţă de ceilalţi membri ai Bisericii, credincioşii laici sunt chemaţi la ea: „Toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 40). „Toţi credincioşii sunt chemaţi şi datori să tindă spre sfinţenie şi spre desăvârşirea stării proprii” (Ibid., 42. Aceste afirmaţii solemne şi fără echivoc ale Conciliului repropun un adevăr fundamental al credinţei creştine. Astfel, de exemplu, Pius al XI-lea în Casti connubii, adresată soţilor creştini, scrie: „Toţi, de orice condiţie ar fi şi orice stare de viaţă onestă ar fi ales, pot şi trebuie să imite exemplul perfect al oricărei sfinţenii, propus de Dumnezeu oamenilor, care este Domnul nostru Isus Cristos, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să ajungă şi la înălţimea supremă a perfecţiunii creştine, aşa cum ne-o demonstrează exemplele multor sfinţi”: AAS 22 (1930), 548).
Chemarea la sfinţenie îşi are rădăcinile în Botez şi este repropusă de alte sacramente, în special de Euharistie: îmbrăcaţi în Isus Cristos şi adăpaţi de Duhul său, creştinii sunt „sfinţi” şi de aceea sunt abilitaţi şi obligaţi să manifeste sfinţenia fiinţei lor prin sfinţenia tuturor acţiunilor lor. Apostolul Paul nu încetează de a-i atenţiona pe toţi creştinii să trăiască „aşa cum le stă bine unor sfinţi” (Ef 5,3).
Viaţa conform Duhului, al cărei rod este sfinţirea (cf. Rom 6,22; Gal 5,22), suscită şi cere de la toţi şi de la fiecare botezat urmarea şi imitarea lui Isus Cristos, prin acceptarea fericirilor sale, prin ascultarea şi meditarea cuvântului lui Dumnezeu, prin participarea conştientă şi activă la viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii, prin rugăciunea individuală, familială şi comunitară, prin foamea şi setea după dreptate, prin practicarea poruncii iubirii în toate circumstanţele vieţii şi prin slujirea fraţilor, mai ales dacă aceştia sunt mici, săraci şi suferinzi.
Sfinţirea în lume
17. Chemarea credincioşilor laici la sfinţenie cere ca viaţa conform Duhului să se exprime în chip special prin inserarea lor în realităţile temporale şi prin participarea lor la activităţile pământeşti. Tot apostolul este acela care ne atenţionează: „Tot ceea ce faceţi cu cuvântul sau cu fapta, toate să fie în numele Domnului Isus, aducând prin el mulţumiri lui Dumnezeu Tatăl” (Col 3,17). Aplicând cuvintele apostolului la credincioşii laici, Conciliul afirmă categoric: „Nici grija pentru familie, nici celelalte treburi pământeşti nu trebuie să fie străine de orientarea spirituală a vieţii” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Decret despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, 4). La rândul lor, părinţii sinodali au spus: „Unitatea vieţii credincioşilor laici este de o foarte mare importanţă: de fapt, ei trebuie să se sfinţească în viaţa obişnuită profesională şi socială. De aceea, pentru a putea răspunde chemării lor, credincioşii laici trebuie să privească la activităţile vieţii zilnice ca la o ocazie de unire cu Dumnezeu şi de îndeplinire a voinţei sale şi, de asemenea, de slujire a celorlalţi oameni, conducându-i la comuniunea cu Dumnezeu în Cristos” (Propositio 5).
Mai înainte de a fi percepută şi trăită ca o obligaţie exigentă şi la care nu se poate renunţa, vocaţia la sfinţenie trebuie să fie percepută şi trăită de credincioşii laici ca semn luminos al iubirii infinite a Tatălui care i-a renăscut la viaţa sa de sfinţenie. Prin urmare, această chemare trebuie considerată drept o componentă esenţială şi inseparabilă a noii vieţi baptismale, şi deci un element constitutiv al demnităţii lor. În acelaşi timp, chemarea la sfinţenie este strâns unită cu misiunea şi cu responsabilitatea încredinţate credincioşilor laici în Biserică şi în lume. În realitate, însăşi sfinţenia trăită deja, care derivă din participarea la viaţa de sfinţenie a Bisericii, reprezintă prima şi fundamentala contribuţie la edificarea Bisericii însăşi, ca şi „comuniune a sfinţilor”. În faţa ochilor luminaţi de credinţă se deschide larg un scenariu minunat: acela al foarte multor credincioşi laici, bărbaţi şi femei, care tocmai în viaţa şi activităţile de fiecare zi, adesea neobservaţi sau de-a dreptul neînţeleşi, necunoscuţi celor mari ai pământului, dar priviţi cu iubire de Tatăl, sunt lucrătorii neobosiţi care lucrează în via Domnului, sunt artizanii umili şi mari - desigur datorită puterii harului lui Dumnezeu - ai creşterii împărăţiei lui Dumnezeu în istorie.
Apoi, sfinţenia trebuie considerată drept o premisă fundamentală şi o condiţie întru totul de neînlocuit pentru realizarea misiunii de mântuire în Biserică. Tocmai sfinţenia Bisericii este izvorul secret şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar. Numai în măsura în care Biserica, mireasa lui Cristos, se lasă iubită de el şi îl iubeşte la rândul său, ea devine mamă rodnică în Duhul.
Să reluăm din nou imaginea biblică: apariţia şi dezvoltarea mlădiţelor depinde de inserarea lor în viţă. „După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot la fel nici voi, dacă nu rămâne şi în mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel care rămâne în mine şi eu în el, acela aduce rod mult, pentru că fără de mine nu puteţi face nimic” (In 15,4-5).
Este normal să amintim aici declararea solemnă a unor credincioşi laici, bărbaţi şi femei, ca fericiţi şi sfinţi, care a avut loc în timpul cât a durat Sinodul. Întregul popor al lui Dumnezeu, şi în chip special credincioşii laici, pot găsi acum noi modele de sfinţenie şi noi mărturii de virtuţi eroice trăite în condiţiile comune şi obişnuite ale existenţei umane. Aşa cum au spus părinţii sinodali: „Bisericile locale şi mai ales aşa-numitele Biserici mai tinere trebuie să observe cu atenţie printre membrii proprii pe acei bărbaţi şi acele femei care au oferit în aceste condiţii (condiţiile zilnice ale lumii şi starea conjugală) mărturia sfinţeniei şi pot fi drept exemplu celorlalţi, pentru ca, dacă este cazul, să-i propună pentru beatificare şi canonizare” (Propositio 8).
La sfârşitul acestor reflecţii, destinate definirii condiţiei ecleziale a credinciosului laic, îmi revine în minte renumita atenţionare a sfântului Leon cel Mare: „Agnosce, o christiane, dignitatem tuam” (Sfântul Leon cel Mare, Sermo XXI, 3: S. Ch. 22 bis, 72.). Este aceeaşi atenţionare a sfântului Maxim, episcop de Torino, adresată tuturor acelora care au primit ungerea sfântului Botez: „Fiţi atenţi la cinstea care vă este acordată prin acest mister!” (Sfântul Maxim, Tract. III de Baptismo: PL 57,779). Toţi cei botezaţi sunt invitaţi să reasculte cuvintele sfântului Augustin: „Să ne bucurăm şi să mulţumim: am devenit nu numai creştini, dar Cristos (...). Minunaţi-vă şi bucuraţi-vă: am devenit Cristos!” (Sfântul Augustin, In Ioan. Evang. tract., 21,8: CCL 36,216).
Demnitatea creştină, izvor de egalitate a tuturor membrilor Bisericii, garantează şi promovează spiritul de comuniune şi de fraternitate şi, în acelaşi timp, devine secretul şi forţa dinamismului apostolic şi misionar al credincioşilor laici. Demnitatea de lucrători, chemaţi de Domnul pentru a lucra în via sa, este o demnitate exigentă: „Toţi laicii - citim în Conciliu - au măreaţa îndatorire de a lucra pentru ca planul divin al mântuirii să ajungă tot mai mult la toţi oamenii din orice timp şi din orice loc” (Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţia dogmatică despre Biserică Lumen gentium, 33).