Scrisoarea Prelatului (9 ianuarie 2018)

«Vreau să vă las ca moştenire dragostea pentru libertate şi buna dispoziţie», a zis Sfântul Josemaría. O scrisoare a Prelatului Opus Dei despre darul libertății.

Opus Dei - Scrisoarea Prelatului (9 ianuarie 2018)

Dragii mei: Fie ca Isus să-i aibă în pază pe fiicele şi fii mei!

1. În lunile care au trecut, urmând o orientare a Congresului general, am făcut referire, în mod frecvent, la libertate. Acum, în aceste pagini, doresc să ne amintim câteva aspecte despre acest mare dar al lui Dumnezeu, urmând învăţăturile Sfântului Josemaría, care a fost în toată viaţa sa un îndrăgostit de libertate. „Nu voi obosi să repet, fiii mei – scria o dată – că una dintre cele mai evidente caracteristici ale spiritului Opus Dei este dragostea sa pentru libertate şi pentru înţelegere”[1]. Recitind şi meditând asupra cuvintelor sale să-i mulţumim lui Dumnezeu. Astfel, ne vom afla şi în condiţii mai bune de a ajuta ca tot mai multe suflete să poată atinge „libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu” (Rm 8, 21).

Pasiunea pentru libertate, solicitarea sa din partea oamenilor şi a popoarelor este un semn pozitiv al timpului nostru. A recunoaşte libertatea fiecărei femei şi a fiecărui bărbat înseamnă a recunoaşte că sunt persoane: stăpâni şi responsabili de propriile lor acte, având posibilitatea de a-şi orienta propria existenţă. Deşi libertatea nu duce mereu la dezvoltarea cea mai bună a fiecăruia, niciodată nu îi vom putea exagera importanţa, pentru că dacă nu am fi liberi, nu am putea iubi.

Dar este o durere ca, în multe medii, să existe o importantă necunoaştere a ceea ce înseamnă realmente libertatea. În mod frecvent se crede într-o libertate iluzorie, fără limite, ca ţel ultim al progresului, în timp ce, nu de puţine ori, trebuie să îndepărtăm multe forme de opresiune şi de aparente libertăţi, care în realitate sunt lanţuri de sclavi. O libertate care, înainte sau după aceea, se dovedeşte a fi inutilă. “Unii se cred liberi – scrie Papa – atunci când merg pe lângă Dumnezeu, fără să avertizeze că rămân orfani din punct de vedere existențial, nemângâiați, fără un cămin la care să se întoarcă. Ei încetează de a mai fi călători și devin rătăcitori” [2].

Chemați către libertate

2. Am fost ”chemați spre libertate” (Ga 5, 13). Creația însăși este o manifestare de libertate divină. Relatările din Geneză lasă să se vadă iubirea creatoare a lui Dumnezeu, bucuria sa de a comunica lumii bunătatea, frumusețea sa (cf. Gn 1, 31), iar omului, libertatea sa (Gn 1, 26-29). Chemându-ne pe fiecare către existență, Dumnezeu ne-a făcut capabili să alegem și să dorim binele, dar și de a răspunde cu iubire, Iubirii lui. Totuși, limitările noastre ca și creaturi fac posibil și faptul de a ne îndepărta de Dumnezeu. „Este un mister al divinei Înțelepciuni că, atunci când a creat omul după chipul și asemănarea Lui (cf. Gn 1, 26), a dorit să-și ia riscul sublim al libertății umane” [3].

Acest risc, încă de la începuturile istoriei, a însemnat efectiv respingerea Iubirii lui Dumnezeu din cauza păcatului originar. Astfel, a fost slăbită forța libertății umane înspre bine, iar voința a rămas întoarsă către păcat. După aceea, păcatele personale vor slăbi încă și mai mult libertatea și, în acest fel, păcatul a însemnat mereu, într-o mai mare sau mai mică măsură, o sclavie (cf. Rm 6, 17-20). Totuși, „omul a rămas mereu liber” [4]. Deși „libertatea sa rămâne întotdeauna fragilă” [5], ea se menține ca un bun esențial al fiecărei persoane umane, care trebuie protejată. Dumnezeu este primul care o respectă și o iubește, pentru că „nu dorește sclavi, ci fii” [6].

3. „Dar unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul” (Rm 5, 20). O dată cu harul, ţâşneşte o nouă şi mai puternică libertate pentru că „cel care ne-a eliberat este Cristos” (Ga 5, 1). Domnul ne eliberează de păcat prin intermediul cuvintelor şi lucrărilor sale : toate au o eficienţă mântuitoare. De aceea, „în toate misterele credinţei noastre catolice se ivește acest cântec pentru libertate” [7]. Adeseori vă amintesc nevoia ca Isus Cristos să fie în centrul vieţii noastre. Pentru a descoperi sensul cel mai profund al libertăţii, trebuie să-l contemplăm pe El. Suntem uimiţi în faţa libertăţii unui Dumnezeu care, din pură iubire, hotărăşte să se înjosească devenind fiinţă cu carne precum a noastră. O libertate care se desfăşoară în faţa noastră, în trecerea sa pe pământ până la sacrificiul Crucii: „Îmi dau viaţa pentru ca s-o iau din nou. Nimeni n-o ia de la mine, ci eu o dau de la mine în mod liber” (In 10, 17-18). Nu a existat în toată istoria umanităţii un act atât de mare de profundă libertate, precum dăruirea Domnului pe Cruce: El „s-a dăruit morţii în deplină libertate întru Iubire” [8].

Evanghelia Sfântului Ioan povesteşte dialogul Domnului cu câţiva oameni care crezuseră în El. Din cuvintele lui Isus, răsună cu tărie o promisiune: Veritas liberabit vos , adevărul vă va face liberi” (In 8, 32). “Ce adevăr este acesta – se întreba Sfântul Josemaría –, care începe şi sfârşeşte drumul libertăţii în toată viaţa noastră. Vă voi rezuma, cu bucurie şi cu certitudine că aceasta provine din relaţia dintre Dumnezeu şi făpturile sale: să ştim că am ieşit din mâinile lui Dumnezeu, că suntem un lucru preferat al Preasfintei Treimi, că suntem fiii unui atât de mare Părinte. Eu îi cer Domnului meu să ne decidem să încercăm să înţelegem și, să ne bucurăm de asta în fiecare zi: aşa vom lucra precum oamenii liberi” [9].

4. Filiaţia noastră divină face ca libertatea noastră să se poată extinde cu toată forţa pe care Dumenezeu i-a dat-o. Nu înseamnă că ne emancipăm faţă de casa Părintelui pentru că suntem liberi, ci prin îmbrăţişarea condiţiei noastre de fii. “Cel care nu ştie că este fiul lui Dumnezeu, nu ştie adevărul cel mai profund” [10]: trăieşte cu spatele la sine însuşi, într-un conflict cu sine. De aceea, ce act de profundă eliberare este să şti că Dumnezeu ne iubeşte; cât de izbăvitoare este iertarea lui Dumnezeu, care ne permite să ne întoarcem la noi înşine şi la adevărata noastră casă (cf. Lc 15, 17-24). În sfârşit, și iertându-i pe ceilalţi, experimentăm această eliberare.

Credinţa în iubirea lui Dumnezeu pentru fiecare femeie şi bărbat (cf. 1 In 4, 16) ne îndeamnă să răspundem cu iubire. Noi putem iubi pentru că El a fost primul care ne-a iubit (cf. 1 In 4, 10). A şti că Iubirea infinită a lui Dumnezeu se găseşte nu numai în originea existenţei noastre ci şi în fiecare clipă, pentru că El ne este mai apropiat decât ne suntem noi înşine [11], ceea ce ne umple de siguranţă. A şti că Dumnezeu ne aşteaptă în fiecare fiinţă (cf. Mt 25, 40) şi că vrea să fie prezent în vieţile noastre chiar şi prin intermediul nostru ne conduce la ideea de a da cu ambele mâini ceea ce am primit. Şi în viaţa noastră, fiice şi fii ai mei, am primit şi primim multă iubire. Să o dăm lui Dumnezeu şi celorlalţi este actul cel mai autentic de libertate. Iubirea realizează libertatea, o răscumpără: o face să se întâlnească cu originea şi cu scopul său, în Iubirea lui Dumnezeu. „Libertatea îşi dobândeşte adevăratul sens, atunci când se exercită în serviciul adevărului care salvează, atunci când se cheltuiește căutând Iubirea infinită a lui Dumnezeu, care ne dezleagă de toate servituţile” [12].

Sensul filiaţiei divine duce, de aceea, la o mare libertate interioară, la o profundă bucurie şi la un optimism senin al speranţei: spe gaudentes (Rm 12, 12). A ne şti fii ai lui Dumnezeu nu duce şi la iubirea lumii, care a ieșit bună din mâinile Tatălui nostru Dumnezeu şi la înfruntarea vieții cu conştiinţa clară că se poate înfăptui binele, se poate învinge păcatul şi să-i ducă lumea lui Dumnezeu. Papa Francisc a exprimat aceasta contemplând-o pe Maica noastră: „De la Maria, cea plină de har, noi am învăţat că libertatea creştină este ceva mai mult decât simpla eliberare de păcat. Este libertatea care ne permite să vedem realităţile pământeşti într-o nouă lumină spirituală, libertatea de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe fraţii noştri cu o inimă pură şi de a trăi în speranţa plină de bucurie a venirii Împărăţiei lui Cristos” [13].

Libertatea de spirit

5. A acţiona în mod liber, fără să suferi constrângere de niciun fel este ceva propriu demnităţii umane şi, chiar mai mult, demnităţii fiicelor şi fiilor lui Dumnezeu. În acelaşi timp, este nevoie de „întărirea preţuirii pentru o libertate ne arbitrară, ci pentru una cu adevărat umanizată prin recunoaşterea binelui din care provine” [14]: o libertate reconciliată cu Dumnezeu.

Aş vrea să mă opresc din acest motiv şi să iau în considerare importanţa libertăţii de spirit. Nu mă refer la sensul ambiguu, care câteodată i se dă acestei expresii: a acţiona în conformitate cu propriile capricii şi cu rezistenţă la orice normă. În realitate, libertatea tuturor persoanelor umane este materialmente limitată din cauze naturale şi legături dobândite (familiale, profesionale, civice etc). Totuşi, în orice putem acţiona în mod liber, dacă o facem din iubire. „ Dilige et quod vis fac : Iubeşte şi fă ceea ce vrei” [15]. Adevărata libertate de spirit este această capacitate şi atitudine obișnuită de a lucra din iubire, în special din impulsul de a urma ceea ce, în orice împrejurare, Dumnezeu îi cere fiecăruia.

„Mă iubeşti?” (In 21, 17): viaţa creştină este un răspuns liber, plin de iniţiativă şi de disponibilitate pentru această întrebare a Domnului. De aceea, „nu e nimic mai fals decât să opunem libertatea dăruirii, pentru că dăruirea devine ca o consecinţă a libertăţii. Iată, atunci când o mamă se sacrifică, din iubirea pentru fiii săi şi alege; şi, în măsura acestei iubiri, aşa se va manifesta şi libertatea sa. Dacă acea iubire este mare, libertatea va fi rodnică, iar binele fiilor va proveni din acea binecuvântată libertate care presupune dăruire şi provine din acea minunată dăruire, care înseamnă exact libertate” [16].

În acest mod se înţelege că încurajarea libertăţii fiecăruia nu presupune micşorarea exigenţei. Cu cât suntem mai liberi, cu atât putem iubi mai mult. Iar iubirea este exigentă: „suportă totul, crede totul, speră totul, îndură totul” (1 Co 13, 7). O dată în plus, a creşte în iubire, înseamnă a crește în libertate şi a fi mai liber. Prin cuvintele sfântului Toma de Aquino: „Quanto aliquis plus habet de caritate, plus habet de libertate” [17]. Cu cât este mai intensă caritatea noastră, cu atât mai liberi suntem. Acţionăm cu libertate de spirit și atunci când nu avem chef ca să realizăm ceva sau când se dovedeşte a fi foarte dificil, dacă facem aceasta din iubire, adică nu pentru că ne place, ci pentru că ne-o dorim. „Trebuie să ne simţim fii ai lui Dumnezeu şi să trăim cu entuziasmul de a împlini voinţa Părintelui nostru. A realiza lucrurile conform dorinţei lui Dumnezeu, pentru că ne dorim asta, înseamnă că este motivul cel mai supranatural” [18].

6. Bucuria este şi o manifestare de libertate a spiritului. „În ceea ce este omenesc – ne spune Sfântul Josemaría –, vreau să vă las ca moştenire dragostea pentru libertate şi buna dispoziţie” [19]. Acestea sunt două realităţi care par să fie foarte diferite, dar care sunt conectate, pentru că a ne şti liberi pentru iubire ne conduce la a experimenta bucuria din suflet şi, o dată cu ea, buna dispoziţie: o privire către lume care, dincolo de simplul caracter natural, ne permite să vedem latura pozitivă – şi, dacă este cazul, plăcută – a lucrurilor şi a situaţiilor. Aşa cum spune Papa Francisc, El „este autorul bucuriei, Creatorul bucuriei. Şi această bucurie din spirit ne dă adevărata libertate creştină. Fără bucurie, noi creştinii nu putem fi liberi : ne transformăm în sclavii tristeţii noastre” [20].

Această veselie va invada totul din întreaga noastră viaţă. Dumnezeu ne vrea mulţumiţi. Vorbind către Apostoli, Isus vorbeşte şi către noi: „pentru ca bucuria mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină” (In 15, 11). De aceea, putem să îndeplinim cu bucurie şi sarcinile care se pot dovedi neplăcute. Aşa cum ne spune Sfântul Josemaría, „nu este bine să ne gândim că doar se poate face cu bucurie munca care ne place” [21]. Se poate face cu bucurie – şi nu cu cu proastă dispoziție – ceea ce ne este greu, ceea ce nu ne place, dacă se face din şi cu iubire şi, prin urmare, în mod liber. Făcându-şi rugăciunea cu voce tare, în ziua de 28 aprilie 1963, Sfântul Josemaría explica astfel luminile pe care le primise din îndepărtatul an 1931: „Tu ai făcut, Doamne, ca eu să înţeleg că a ţine Crucea înseamnă a găsi fericirea, bucuria. Şi motivul – văd asta cu mai mare claritate ca niciodată – este acesta: a ţine Crucea înseamnă a te identifica cu Cristos, înseamnă să fii Cristos şi, prin urmare, să fii fiul lui Dumnezeu” [22].

7. Orice lege divină şi tot ceea ce înseamnă voinţa lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, nu este ceva care să oprime libertatea; dimpotrivă, este lex perfecta libertatis (cf. Iac 1, 25): legea perfectei libertăţi, precum Evanghelia însăşi, pentru că ea se rezumă la legea iubirii şi nu doar ca o normă exterioară, care porunceşte iubirii, ci în același timp ca şi har interior care dă puterea de a iubi. „Pondus meum amor meus”: iubirea mea este greutatea mea, spunea Sfântul Augustin [23], referindu-se nu la faptul evident că, se poate câteodată ca iubirea să fie dificilă, ci la faptul că iubirea pe care o purtăm în inimă este ceea ce ne mișcă, ceea ce ne duce oriunde. „ Eo feror, quocumque feror”, acolo unde merg eu este şi cea care mă conduce [24]. Să ne gândim fiecare, bărbaţi şi femei, care este iubirea care ne duce în toate părţile?

Cine lasă ca Iubirea pentru Dumnezeu să-i stăpânească inima, experimentează personal până la ce punct „libertatea şi dăruirea nu se contrazic; se susţin reciproc. Libertatea poate doar să se dăruiască din iubire; alt mod de detașare nu este de conceput pentru mine. Nu este un joc de cuvinte, mai mult sau mai puţin fericit. Prin dăruirea voluntară, în fiecare clipă a acesteia, libertatea reînnoieşte iubirea şi a se reînnoi înseamnă a fi în mod continuu tânăr, generos, capabil de mari idealuri şi de mari sacrificii” [25]. Ascultarea faţă de Dumnezeu, astfel, nu numai că este un act liber, ci şi un act eliberator.

„Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi” le spune Isus discipolilor săi : „Hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (Io 4, 32-34). Pentru Isus, a te supune ascultării Tatălui este un aliment : ceea ce-i dă forţă. Şi aşa şi pentru noi : a fi discipolul lui Isus, aşa cum explica Sfântul Ioan Paul al II-lea, înseamnă “a adera la persoana însăşi a lui Isus, să împărtăşeşti viaţa şi destinul lui, să participi cu smerenie liberă şi iubitoare la voinţa Tatălui” [26].

Benedict al XVI-lea aprofundează această intimă relaţie dintre libertate şi dăruire: „În ascultarea lui față de Tatăl, Isus îşi înţelege libertatea ca o alegere conştientă, motivată prin iubire. Oare, cine este mai liber decât El, cel care este Atotputernicul? Dar nu şi-a trăit libertatea ca pe ceva arbitrar sau ca o stăpânire. A trăit-o ca pe o slujire. În acest mod „a umplut de conţinut libertatea care, astfel ar fi fost doar posibilitatea „goală” de a face sau a nu face ceva. Libertatea, ca şi viaţa însăşi a omului, se umple de sens prin iubire. (...) Prin urmare, libertatea creştină nu este deloc arbitrarietate; este modul de a-l urma pe Cristos, în dăruirea de sine, până la sacrificiul pe cruce. Poate să pară un paradox, dar Domnul a trăit culmea libertăţii sale pe cruce, ca pe un vârf al iubirii. Atunci când prin Calvar îi strigau: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce”, şi-a demonstrat libertatea exact prin rămânerea pe acest eşafodaj, pentru a îndeplini până la capăt voinţa milostivă a Tatălui” [27].

“M-ai sedus, Doamne, iar eu m-am lăsat sedus. M-ai prins cu putere şi ai fost mai puternic” (Ir 20, 7). Ce forţă a sentimentelor se înalţă prin această rugăciune a profetului Ieremia! Să-ţi vezi propria vocaţie ca pe un dar al lui Dumnezeu – şi nu ca pe un simplu ansamblu de obligaţii –, chiar şi când suferi, este o manifestare de libertate de spirit. Ce lucru eliberator este să știm că Dumnezeu ne iubeşte aşa cum suntem şi ne cheamă, în primul rând, să ne lăsăm iubiţi de El.

8. Libertatea de spirit înseamnă şi să nu ne legăm de obligaţii care nu există; a şti să te dispensezi de ceva şi să schimbi, cu uşurinţă, atâtea detalii de viaţă, care depind de libera noastră iniţiativă personală. Aşa cum ne-a transmis, în scris, acum mai bine de 20 de ani, Pr. Javier „există, totuşi, acţiuni care trebuie făcute şi altele, care nu sunt chiar aşa în concreta lor materialitate; dar, în cazul primelor ca și prin celelalte, trebuie să urmărim, în mod liber şi responsabil, îndeplinirea poruncii supreme de iubire pentru Dumnezeu: aşa suntem liberi şi smeriţi, în acelaşi timp şi în orice clipă” [28].

Trebuie să menţinem mereu în cadrul Lucrării o atmosferă de încredere şi de libertate care facilitează manifestarea celor care ne preocupă, să comentăm ceea ce nu înţelegem sau ce ni se pare că ar trebui îmbunătăţit. Totodată, această atmosferă de încredere se hrăneşte şi din loialitatea şi răbdarea de a îndura, cu seninătate şi bună dispoziţie, limitările omeneşti, situaţiile care contrariază etc. Aceasta este atitudinea unui bun fiu care, prin exercitarea libertăţii sale, protejează bunuri mai importante decât propriul său punct de vedere, deşi este convins că are dreptate: lucruri bune, precum unitatea şi pacea din familie, care sunt nepreţuite. În schimb, „atunci când ideile noastre ne leapădă de ceilalţi, când ne conduc la ruperea comuniunii, a unității cu fraţii noştri reprezintă un semnal clar că nu acționăm conform spiritului lui Dumnezeu” [29].

9. Deşi câteodată unele situaţii ne pot face să suferim, Dumnezeu se serveşte, în mod frecvent, de acestea pentru a ne identifica cu Isus. Aşa cum spune scrisoarea către Evrei, „El a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (Ev 5, 8) şi a adus astfel „mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el” (Ev 5, 9): ne-a adus libertatea fiilor lui Dumnezeu. A accepta limitările omeneşti pe care toţi le avem, fără să renunţăm la a le depăşi în măsura posibilului, este manifestarea şi sursa de libertate a spiritului. Gândiţi-vă, prin contrast, la trista atitudine a fiului cel mare din parabolă (Lc 15, 25-30): cum îi spune în faţă tatălui său atâtea lucruri, pe care şi le păstrase, cu amărăciune, în suflet şi cum nu este capabil să se unească bucuriei familiei. Libertatea sa a devenit mică şi egoistă, incapabilă să iubească, să înţeleagă că „tot ce-i al meu este şi al tău” (Lc 15, 31). Trăia în casa lui, dar nu era liber, pentru că inima sa era dincolo de ea.

Ce frumoasă se dovedeşte a fi, în schimb, prin contrast, povestea lui Rut, moabita, în care libertatea şi dăruirea prind rădăcini într-un sens profund al apartenenţei unei familii. Te mişcă să vezi cum această femeie răspunde insistenţei soacrei sale, care o încurajează să-şi refacă viaţa pe seama sa. „Rut a răspuns: „Nu insista să te părăsesc şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu, voi merge şi eu, unde te vei odihni tu, mă voi odihni şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri şi eu şi voi fi îngropată acolo” (Rt 1, 16-17).

Privind-o pe Preasfânta Fecioară, în sfârşit, devine şi mai clar cum libertatea se desprinde de dăruirea plină de credinţă. “Gândiţi-vă acum la momentul sublim în care arhanghelul Gabriel îi vesteşte sfintei Maria planul Celui Preaînalt. Mama noastră ascultă şi întreabă, pentru a înţelege mai bine ceea ce Domnul îi cere; apoi, răspunsul ferm: Fiat! – Fie mie după cuvântul tău! –, rodul celei mai bune libertăţi: aceea de a se decide pentru Dumnezeu” [30].

A forma şi a conduce persoane libere

10. În cadrul formării, un rol important îl are îndrumarea spirituală personală, care trebuie să se desfăşoare mereu într-o atmosferă de libertate şi să se orienteze către formarea persoanelor care se simt „libere precum păsările”[31]. În acest sens, Sfântul Josemaría scria, referindu-se la cei care primesc confidențele personale ale fraţilor lor, că „autoritatea îndrumătorului spiritual nu este putere. Lăsaţi întotdeauna o mare libertate de spirit în suflete. Gândiţi-vă la ceea ce v-am spus de atâtea ori: „pentru că aşa vreau eu”, acesta mi se pare motivul cel mai supranatural dintre toate. Funcţia de îndrumător spiritual înseamnă să ajuţi ca sufletul să dorească – să aibă chef – să îndeplinească voinţa lui Dumnezeu. Nu porunciţi, ci sfătuiţi”[32]. O dată cu sfaturile de îndrumare spirituală se încearcă să însoţească acţiunea Sfântului Duh în fiecare suflet şi s-o ajute să se aşeze în faţa lui Dumnezeu şi a propriilor sale datorii, cu libertate şi responsabilitate personală, pentru că atunci când „creează suflete, Dumnezeu nu se repetă. Fiecare este aşa cum este şi trebuie să-l tratăm pe fiecare, aşa cum Dumnezeu l-a făcut şi cum o îl călăuzește El”[33].

O dată cu sfatul, în mod obişnuit ar putea veni şi îndemnul drăgăstos care facilitează convingerea că întotdeauna merită să facem efortul de a fi, în mod liber, credincioşi prin iubire. Şi îndrumarea spirituală, câteodată, se poate dărui – cu claritate, dar mereu cu iubire şi delicateţe – un „sfat hotărât”, care să amintească obligaţia de a îndeplini o datorie. Forţa acestui sfat, totuşi, nu ar proveni din sfatul însuşi, ci din acea datorie. Atunci când există încredere, se poate şi trebuie vorbit astfel şi cine primeşte acest avertisment, va mulţumi, pentru că recunoaşte, în aceasta, forţa şi iubirea unui frate mai mare.

11. Formarea, de-a lungul întregii vieţi, fără să fie neglijate exigenţele sale necesare, tinde într-o importantă măsură să deschidă orizonturi. În schimb, dacă ne limităm la a cere şi a fi exigenţi, am putea să sfârşim prin a vedea doar ceea ce nu reuşim să facem, defectele şi limitele noastre, uitând ceea ce este mai important: iubirea lui Dumnezeu pentru noi.

Chiar în acest context să ne amintim modul în care Sfântul Josemaría ne-a învăţat că „în cadrul Lucrării suntem foarte buni prieteni ai libertăţii şi, de asemenea, suntem aşa în viaţa interioară: nu ne legăm de scheme şi nici de metode (...). Este multă – şi trebuie să fie multă – autodeterminare chiar şi în viaţa spirituală” [34]. De aceea, sinceritatea din îndrumarea spirituală, care ne determină să deschidem în mod liber sufletul pentru a primi sfatul, ne conduce, de asemenea, la iniţiativa personală, să ne manifestăm liberi faţă de ceea ce vedem ca posibile ţinte pentru lupta noastră interioară, prin care ne identificăm tot mai mult cu Isus Cristos.

De aceea, formarea, transmisă tuturor în acelaşi spirit, nu produce uniformitate, ci unitate. Într-o manieră grafică, spunea Sfântul Josemaría că, în cadrul Lucrării „se poate merge pe drum în diverse moduri. Se poate merge pe partea dreaptă, pe partea stângă, în zig-zag, pe jos, cu calul. Există o mie de moduri de a merge pe drumul divin: în conformitate cu circumstanţele, va fi obligatoriu pentru fiecare, pentru că aşa ne-o impune conştiinţa, să urmăm unul sau altul dintre aceste procedee. Unicul lucru necesar este să nu încetăm să mai mergem”[35]. Spiritul Lucrării, ca şi cel al Evangheliei, nu se suprapune peste fiinţa noastră, ci o însufleţeşte: este ca o sămânţă destinată să crească în pământul fiecăruia dintre noi.

12. În procesul de formare este, de asemenea, important să se evite o excesivă dorinţă de siguranţă sau de protecţie care copleşeşte sufletul şi-l face mic. „Cei care l-au găsit pe Cristos nu se pot închide în mediul lor: această mărginire ar fi un lucru trist! Ei trebuie să se deschidă ca un evantai, pentru ca să atingă toate sufletele”[36]. Ce important este, deci să ne formăm în ceea ce privește nevoia de a trăi fără frica de a greşi, fără frica de a nu fi la înălţime, fără teama de o atmosferă potrivnică; şi, printr-o viziune supranaturală, să ne implicăm – cu prudenţă şi cu hotărâre – în propria noastră atmosferă socială şi profesională.

Dragostea pentru libertate se manifestă, prin urmare, şi prin spontaneitatea şi iniţiativa apostolatului, care se îmbină cu sarcinile apostolice concrete. Este important să ţinem seama întotdeauna că „apostolatul nostru este mai ales un apostolat personal” [37]. Chiar şi aceasta este valabil la nivelul de promovare a activităţilor apostolice din partea Directorilor: „Nu am dorit niciodată să vă leg, ci dimpotrivă, am încercat să vă fac să lucraţi în spirit de mare libertate. Prin acţiunea voastră apostolică trebuie să aveţi iniţiativă, între cadrele ample pe care le semnalează spiritul nostru, pentru a afla – oriunde, în orice atmosferă şi oricând – activităţile care să se adapteze mai bine circumstanţelor”[38].

13. Altă importantă manifestare a iubirii pentru libertate îşi face simţită prezenţa prin conducerea pastorală, care-i corespunde Prelatului şi Vicarilor săi, cu ajutorul Consiliilor lor respective. Să medităm, încă o dată, cu mulțumire, asupra acestor cuvinte ale Sfântului Josemaría: „Ca o consecinţă a acestui spirit de libertate, formarea – şi conducerea – activităţile din cadrul Lucrării se bazează pe încredere (...). Nimic nu se reuşeşte a se face cu o conducere bazată pe neîncredere. În schimb, este rodnic să conduci şi să formezi, având respect pentru suflete, insuflând în ele adevărata şi sfânta libertate a fiilor lui Dumnezeu, învăţându-i să-şi administreze propria libertate. A forma şi a conduce înseamnă a iubi”[39].

Să cârmuiești cu respect față de suflete înseamnă, în primul rând, să respecţi cu delicateţe intimitatea conştiinţelor, fără să confunzi guvernarea şi îndrumarea spirituală. În al doilea rând, acest respect conduce la distingerea cerinţelor a ceea ce sunt oportunele îndemnuri, sfaturi sau sugestii. Şi, în al treilea rând – şi nu din această cauză mai puţin important –, înseamnă să-i cârmuiești cu o astfel de încredere în ceilalţi, încât să se ţină seama mereu, în măsura posibilului, de părerea persoanelor interesate. Această atitudine a celor care conduc, capacitatea lor de a asculta, este o extraordinară dovadă că Lucrarea este o familie.

Avem şi o experienţă mulţumitoare a deplinei libertăți care există în Opus Dei, în privinţa chestiunilor economice, politice, teologice de liberă discuție, etc. „În ceea ce nu ţine de credinţă, fiecare gândeşte şi acţionează aşa cum doreşte, cu cea mai completă libertate şi responsabilitate personală. Iar pluralismul care, în mod logic şi sociologic, derivă din acest fapt nu constituie pentru Lucrare nicio problemă: mai mult chiar, acest pluralism este o manifestare a spiritului bun”[40]. Acest pluralism trebuie să fie dorit şi încurajat, deşi diversitatea, pentru unii, câteodată, poate să devină costisitoare. Cine iubeşte libertatea reuşeşte să vadă ceea ce este pozitiv şi amabil, din ceea ce alţii gândesc şi fac în aceste ample domenii.

În privinţa a ceea ce se referă la modul de a înfăptui conducerea, Sfântul Josemaría a stabilit şi a amintit mereu cu forţa, colegialitatea, că este şi o altă manifestare a acestui spirit de libertate de care este impregnată viaţa în cadrul Opus Dei: „V-am repetat în nenumărate ocazii şi o voi repeta de mult mai multe ori de-a lungul vieţii mele că solicit în cadrul Lucrării, la toate nivelurile, o conducere colegială: pentru a nu se cădea în tiranie. Este un mod de manifestare prudent, pentru că printr-o conducere colegială problemele se cercetează cu mai multă uşurinţă, se corectează mai bine greşelile, se perfecţionează cu o mai mare eficienţă muncile apostolice care deja merg bine” [41].

Colegialitatea nu este doar, şi nici în mod principal, o metodă sau un sistem de funcţionare pentru luarea de decizii; ea este, înainte de orice, înrădăcinată în convingerea că toţi putem şi avem nevoie să primim de la ceilalţi lumină, informaţii etc., ceea ce ne ajută să ne îmbunătăţim şi chiar să ne schimbăm părerea. Totodată, aceasta aduce cu sine tocmai respectul – chiar mai mult, promovarea pozitivă – libertăţii pentru ceilalţi, pentru a putea să-şi expună, fără vreo dificultate, punctele lor de vedere.

Respectul şi apărarea libertăţii în cadrul apostolatului

14. Apostolatul îşi are originea în dorinţa sinceră de a facilita celorlalţi întâlnirea lor cu Isus Cristos sau o mai mare intimitate cu El. „Atitudinea noastră – înaintea sufletelor – se rezumă astfel, prin această expresie a Apostolului, care este aproape un strigăt: caritas mea cum omnibus vobis in Christo Iesu ! (1 Co 16, 24): iubirea mea pentru voi toţi, în Isus Cristos. Prin caritate, veţi fi semănători de pace şi bucurie în lume, iubind şi apărând libertatea personală a sufletelor, libertatea pe care Cristos o respectă şi pe care a câştigat-o pentru noi (cf. Ga 4, 31) [42].

Iubim libertatea, în primul rând, a persoanelor pe care încercăm să le ajutăm să se apropie de Domnul, în cadrul apostolatului prieteniei şi încrederii, pe care Sfântul Josemaría ne invită să-l realizăm prin mărturisire şi prin cuvânt. „De asemenea, prin acţiunea apostolică – mai mult : mai ales prin acţiunea apostolică –, dorim să nu existe nici cea mai mică umbră de coacţiune. Dumnezeu doreşte să fie slujit în mod liber şi, prin urmare, nu ar fi drept un apostolat care să nu respecte libertatea conştiinţelor[43].

Adevărata prietenie presupune o sinceră iubire mutuală, care este adevărata protecţie a libertăţii şi intimităţii reciproce. Apostolatul nu se desfășoară ca ceva suprapus peste prietenie, pentru că – aşa cum am scris deja – „nu facem apostolat, suntem apostoli!” [44]: prietenia însăşi înseamnă apostolat; prietenia însăşi înseamnă dialog, prin care dăm şi primim lumină; prin care facem să iasă proiecte, printr-o reciprocă deschidere de orizonturi; prin care ne bucurăm pentru ceea ce este bun şi ne sprijinim când este dificil; prin faptul că o petrecem bine, pentru că Dumnezeu ne doreşte mulţumiţi.

15. Aşa cum ştiţi, prozelitismul, înţeles în sensul său original, este o realitate pozitivă, echivalentă cu activitatea misionară de difuzare a Evangheliei [45]. Astfel l-a înţeles întotdeauna şi Sfântul Josemaría şi nu în sensul negativ, aşa cum a fost înţeles acest termen în perioadele recente. Cu toate acestea, este nevoie să avem prezent în minte faptul că, dincolo de ceea ce am dori noi, câteodată, cuvintele capătă conotații diferite de cele pe care le aveau la originea lor. De aceea, măsurați, în funcţie de context, oportunitatea de a utiliza această expresie, pentru că, uneori, interlocutorii voştri ar putea să înţeleagă ceva diferit de ceea ce doriţi voi să spuneţi.

Respectul şi apărarea libertăţii tuturor se manifestă, de asemenea – și poate, mai ales – în cazul în care se propune unei persoane posibilitatea chemării lui Dumnezeu în cadrul Lucrării. Libertatea de a se sfătui cu oricine doreşte şi, mai ales, libertatea deplină în discernământul posibilei vocaţii proprii şi a respectivei decizii. Sfântul Josemaría, comentând o expresie tare a Evangheliei, el compelle intrare – sileşte să intre din parabolă (Lc 14, 23), scrie aşa: „Pentru că este o caracteristică principală a spiritului nostru respectul pentru libertatea personală a tuturor, acest compelle intrare pe care îl veţi trăi prin prozelitism nu este ca un impuls material, ci ca o abundenţă de lumină, de doctrină; stimularea spirituală a rugăciunii voastre şi a muncii voastre, care este o mărturisire autentică a doctrinei; ansamblul de sacrificii, pe care voi ştiţi să-l oferiţi; surâsul care vă vine pe faţă, pentru că sunteţi fiii lui Dumnezeu; filiaţia care vă umple de o senină fericire – deşi în viaţa voastră, câteodată, nu lipsesc contradicţiile –, pe care ceilalţi o văd şi o invidiază. Adăugaţi, la toate acestea, eleganța şi simpatia voastră omenească, și vom realiza conţinutul acelui compelle intrare[46]. Cât de clar se dovedeşte astfel faptul că Lucrarea creşte şi trebuie să crească întotdeauna într-o atmosferă de libertate, arătându-şi – cu fermitate şi cu simplitate – frumuseţea de nepreţuit de a trăi împreună cu Dumnezeu.

***

16. Veritas liberabit vos (In 8, 32). Toate promisiunile de eliberare care se succed de-a lungul secolelor sunt adevărate în măsura în care sunt hrănite din Adevărul despre Dumnezeu şi despre om; Adevărul este o Persoană: Isus, Drum, Adevăr şi Viaţă (cf. In 14, 6). „Azi, de asemenea, după două mii de ani, Cristos ne apare ca Acela care îi aduce omului libertatea bazată pe adevăr, precum Acela care îl eliberează pe omul de tot ceea ce limitează, micşorează şi aproape distruge această libertate chiar la rădăcinile sale, în sufletul omului, în inima sa şi în conştiinţa sa” [47].

Dumnezeu ne-a dat libertatea pentru totdeauna: acest dar nu este ceva pasager, pentru a o arăta doar de-a lungul vieţii acesteia pe pământ. Libertatea, ca şi dragostea „niciodată nu se termină” (1 Co 13, 8): rămâne în Cer. Drumul nostru până acolo este tocmai un drum spre libertatea gloriei fiilor lui Dumnezeu: in libertatem gloriae filiorum Dei (Rm 8, 21). În Cer, libertatea nu numai că nu va dispărea, ci îşi va atinge plenitudinea: aceea de a îmbrăţişa Iubirea pentru Dumnezeu. „O mare Iubire te aşteaptă în Ceruri: fără trădări, fără înşelăciuni: întreaga iubire, întreaga frumuseţe, întreaga măreţie, întreaga înţelepciune...! Şi fără săturare: săturându-te fără săturare [48]. Dacă suntem credincioşi, prin milostenia lui Dumnezeu, în Cer vom fi pe deplin liberi, prin plenitudinea iubirii.

Cu toată dragostea vă binecuvântează
Părintele vostru

Fernando

Roma, 9 ianuarie 2018, aniversarea naşterii Sfântului Josemaría


[1] Sf. Josemaría, Scrisoare 31.05.1954, nr. 22.

[2] Papa Francisc, Ex. Ap. Evangelii gaudium, 24.11.2013, nr. 170.

[3] Sf. Josemaría, Scrisoare 24.10.1965, nr. 3.

[4] Benedicto XVI, Enc. Spe salvi, 30.11.2007, nr. 24.

[5] Ibid.

[6] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 129.

[7] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 25.

[8] Sf. Josemaría, Calea Crucii, Stațiune a X-a.

[9] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 26.

[10] Ibid.

[11] Cf. Sf. Agustin, Confesiunii, III, 6, 11.

[12] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 27.

[13] Papa Francisc, Omilie, 15.08.2014.

[14] Benedicto XVI, Enc. Caritas in veritate, 29.06.2009, nr. 68.

[15] Sf. Agustin, In Epist. Ioan. ad Parthos, VII, 8.

[16] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 30.

[17] Sf. Toma, In III Sent., d. 29, q. un., a. 8, qla. 3 s.c. 1.

[18] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 17.

[19] Sf. Josemaría, Scrisoare 31-V-1954, nr. 22.

[20] Francisco, Homilía, 31.05.2013.

[21] San Josemaría, Carta 29.12.1947, nr. 106.

[22] San Josemaría, note despre o meditație, 28.04.1963.

[23] Sf. Agustin, Confesiunii, XIII, 9, 10.

[24] Ibid.

[25] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 31.

[26] Sf. Ioan Paul II, Enc. Veritatis splendor, 6.08.1993, nr. 19.

[27] Benedict XVI, Discurs la Angelus, 1.07.2007.

[28] Javier Echevarría, Scrisoare pastorală, 14.02.1997, nr. 15.

[29] Sf. Josemaría, Cristos care trece, nr. 17.

[30] Sf. Josemaría, Prietenii lui Dumnezeu, nr. 25.

[31] Sf. Josemaría, Scrisoare 14.09.1951, nr. 38.

[32] Sf. Josemaría, Scrisoare 8.08.1956, nr. 38.

[33] Ibid.

[34] Sf. Josemaría, Scrisoare 29.09.1957, nr. 70.

[35] Sf. Josemaría, Scrisoare 2.02.1945, nr. 19.

[36] Sf. Josemaría, Brazda, nr. 193.

[37] Sf. Josemaría, Scrisoare 2.10.1939, nr. 10.

[38] Sf. Josemaría, Scrisoare 24.10.1942, nr. 46.

[39] Sf. Josemaría, Scrisoare 6.05.1945, nr. 39.

[40] Sf. Josemaría, Convorbiri, nr. 98.

[41] Sf. Josemaría, Scrisoare 24.12.1951, nr. 5.

[42] Sf. Josemaría, Scrisoare 16.07.1933, nr. 3.

[43] Sf. Josemaría, Scrisoare 9.01.1932, nr. 66.

[44] Scrisoare pastorală, 14.02.2017, nr. 9.

[45] Cf. Congregaţie pentru Doctrina Credinţei, Notă doctrinală referitoare la câteva aspecte ale evanghelizării , 3.12.2007, nr. 12 și nota 49.

[46] Sf. Josemaría, Scrisoare 24.10.1942, nr. 9.

[47] Sf. Ioan Paul II, Enc. Redemptor Hominis , 4.03.1979, nr. 12.

[48] Sf. Josemaría, Forja, nr. 995.


Copyright © Prælatura Sanctæ Crucis et Operis Dei
(Este interzisă orice divulgare publică, totală ori parţială, fără autorizaţie din partea titularului dreptului de autor)
(Pro manuscripto)