Urme pe zăpadă

Cineva se poate minuna că un motiv atât de banal – câteva urme pe zăpadă – sunt suficiente pentru un adolescent pentru a lua o hotărâre atât de importantă: de a-şi dărui lui Dumnezeu viaţa proprie; dar acesta este limbajul cu care Dumnezeu este obişnuit să cheme oamenii şi aşa sunt răspunsurile, semne ale credinţei, ale sufletelor generoase care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate.

Miercuri 9 ianuarie 1918 Josemaría împlinea şaisprezece ani. Oraşul Logroño trăia de cincisprezece zile sub bogate furtuni de zăpadă. Termometrul era oprit la cincisprezece sub zero. Străzile, copacii, casele apăreau sub o pătură albă suprareală. Nu se ieşea din casă decât pentru necesităţi urgente. Un Crăciun deosebit.

Tatăl găsise de muncă la Logroño ca inferior la o firmă asemănătoare aceleia la care era proprietar. Şi s-au mutat. A lăsa Barbastro nu era uşor pentru nimeni, cu atât mai mult pentru Josemaría, de acum adolescent.

Într-o dimineaţă din acea iarnă băiatul privea absorbit zăpada şi privirea lui cade pe urmele pe care le-au lăsat două picioare desculţe mergând încet pe stradă. A înţeles că erau urmele unui frate carmelitan veniţi de puţin timp în oraş. Şi se gândi: Alţii fac atâtea sacrificii pentru Dumnezeu şi pentru aproapele: şi eu, nu voi fi capabil să le ofer nimic? Un gând care nu l-a părăsit niciodată.

Imagine actuală a orașului Logroño

„Domnul îmi pregătea fără ştirea mea lucruri aparent lipsite de semnificaţie, de la care se slujea pentru a semăna în sufletul meu o nelinişte divină. De aceea am reuşit uşor să înţeleg pe deplin iubirea atât de umană şi atât de divină a Terezei a Pruncului Isus, care este mişcată când din paginile unei cărţi se iveşte o iconiţă cu mâna rănită a Mântuitorului. Şi mie mi s-au întâmplat lucruri de acest fel, care m-au mişcat şi m-au purtat la împărtăşania zilnică, la purificare, la spovadă... şi la pocăinţă”.

„Neliniştea divină” nu era numai un sentiment spiritual sau o dorinţă generică de a lua în serios credinţa. „Am început să presimt Iubirea, să-mi dau seama că inima îmi cerea ceva mare şi care era Iubirea (...) Nu ştiam ce vrea Dumnezeu de la mine, dar era vorba evident de o chemare”.

Josemaría cu frații Santiago și Carmen

Ce să fac? Desigur, să mă rog. Să-i cer Domnului să-mi lumineze inima. Am început de atunci să folosesc ca aspiraţie cuvintele orbului din Evanghelie: „Domine, ut videam!”, „Doamne fă să văd ce vrei de la mine”! Şi viaţa urma linia sa de un student liceal normal. Josemaría începuse bacalaureatul , şcoala medie inferioară şi superioară, atunci unificate, când locuia încă la Barbastro: frecventa institutul Şcolilor pioase.

La Logroño s-a înscris la şcoala publică şi după amiaza mergea să studieze într-o altă şcoală, cea a sfântului Anton. Era un student foarte bun, cu note strălucitoare. Visa să devină arhitect.

Decide să devină preot

Dar cum s-a legat acel proiect cu chemarea lui Dumnezeu? Dacă cel puţin ar fi ştiut despre ce chemare era vorba! Totuşi a răspuns da. Un da pentru orice lucru pe care Dumnezeu i-a cerut. Şi cred că ar fi fost mai disponibil şi util la încă necunoscuta chemare devenind preot. „Într-o zi, i-am spus tatălui meu că voiam să fiu preot: A fost unica dată când l-am văzut să plângă. El avea în minte alte proiecte, dar nu s-a împotrivit. Mi-a spus: fiul meu, gândeşte-te bine, preoţii trebuie să fie sfinţi... Este dur să nu ai o casă, un cămin, a nu avea iubire pe pământ. Gândeşte-te încă puţin, dar eu nu mă opun”.

L-a sfătuit să vorbească cu un preot, care l-a primit cu bucurie pe tânăr şi l-a întărit pe tatăl în privinţa vocaţiei fiului. Liceul se încheia. Tatăl, lăsând la o parte de acum facultatea de arhitectură, îl sfătui să se înscrie la facultatea de drept şi să facă compatibile studiile civile cu obligaţiile din seminar. Domnul s-a folosit de exemplul părintesc pentru a introduce în inima lui Josemaría o convingere pe care l-a transmis tuturor, în întreaga sa viaţă: „Nu este un sacrificiu, pentru părinţi, că Dumnezeu îi cere pe fiii lor; şi, pentru cine este chemat de Domnul, nu este un sacrificiu în a-L urma. Este, dimpotrivă, o onoare imensă, un orgoliu mare şi sfânt, un semn de predilecţie, o iubire foarte specială, pe care Dumnezeu a manifestat-o într-un moment concret, dar care era în mintea sa din toată veşnicia”.