Războiul civil

Mai mult decât războiul fratricid, s-a pornit o persecuţie religioasă forte, una din cele mai sângeroase din istoria Bisericii.

30 august 1936. De mai puţin de o lună Spania s-a despărţit în două facţiuni, care se înfruntau într-un război fratricid. Părintele Josemaría ca atâţi alţi preoţi, risca viaţa, şi rătăcea de la o ascunzătoare la alta. În faţa casei mamei sale miliţienii au spânzurat un om care îi semăna, crezând că este el. Se ascundea în casele prietenilor, împreună cu Juan – unul din primi membri ai Operei – şi la un tânăr întâlnit cu două zile înainte. Spre ora două după amiază, a sunat clopoţelul un grup de miliţieni, gata să facă o razie din casă în casă, în căutarea duşmanilor de ucis, în special dacă erau catolici şi mai mult dacă erau preoţi sau călugări. Bătrâna servitoare a deschis uşa şi a spus cu voce tare, pentru a fi auzită în toată casa:

„Ah! Aţi venit pentru percheziţie... Domnul nu-i acasă, dar luaţi loc!”

Cei trei au ieşit iute de la sala scării de serviciu şi s-au închis într-o mansardă. Locul era îngust, foarte jos, murdar de cărbune, fără ventilaţie. S-au ghemuit în spatele unor mobile vechi. Orele se scurgeau interminabile şi tăcute. Căldura devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se auziră miliţienii apropiindu-se. Urmând căutarea au ajuns la mansarde. Au intrat în cea de alături.

3 decembrie 1937, Andorra: sfântul Josemaría și grupul care a traversat granița între Spania și Franța în Pirinei

Părintele spuse cu o voce înceată celor doi tineri:

„Suntem într-un moment dificil. Dacă vreţi, faceţi un act de căinţă şi vă dau dezlegarea”.

Îi dezlegă. Şi Juan îl întrebă:

„Părinte, şi dacă ne ucid, ce se va întâmpla?”

„Vom merge direct în cer, fiul meu”.

Juan a fost atât de liniştit încât adormi. Dar se auzea scotocind cu meticulozitate în locul de alături. Au ieşit din el şi era clar că ar fi intrat într-al lor.

Dar nu! Au coborât pe scări şi au plecat. Cei trei au tras un suspin de uşurare, dar nu se mişcară până la nouă seara, când este închis portalul palatului. Erau transpiraţi, deshidrataţi , murdari, zdruncinaţi. Unul din tineri a coborât să bată la unul din apartamente: „Vă rog, îmi dă cineva un pahar de apă”.

Caiet cu rubrici liturgice ale Sfintei euharistie pentru a putea celebra în timpul persecuției religioase

O doamnă, uluită, îi dădu drumul înăuntru.

„Acolo sus mai sunt alte două persoane”.

„Spune-le lor să vină repede, atunci!”

Au putut să se spele şi să schimbe hainele. Părintele surâdea, pentru a scoate o morală:

„Până astăzi nu am înţeles cât valorează un pahar cu apă!”

Doamna le oferi ospitalitate, pe care desigur nu o refuzară. A doua zi au continuat percheziţiile. Adesea miliţienii băteau la poarta lor pentru un oarecare motiv. Şi de fiecare dată toţi tremurau de frică. Doamna a propus să recite rozariul şi Părintele ieşi în faţă, fără să ascundă propria condiţie:

„Îl voi conduce eu, care sunt preot”.

Dar a doua zi a anunţat familia care îi ospăta, că le mulţumeşte şi că intenţionează să plece, pentru a nu mări pericolul situaţiei lor. Şi din nou a început să caute un refugiu, pentru că nici unul dintre ei putea să fie considerat sigur.

Cu izbucnirea războiului puţinii membri ai lui Opus Dei au trebuit să se risipească. Părintele – ca fundator era chemat cu afecţiune de fiii săi spirituali – rătăcea de la un adăpost la altul, în situaţii mereu periculoase. Refuză cu o eroică tărie câteva ascunzişuri sigure pentru că nu se potrivea cu condiţia sa de preot. Uneori locul mai sigur era strada, şi el mergea de dimineaţă până seara amestecându-se în mulţime.

Momente dificile, apostolatul şi buna dispoziţie

În mijlocul atâtor riscuri a continuat să celebreze Sfânta Liturghie când era posibil şi să ducă asistenţa sacerdotală la atâtea persoane, în afară de membrii Operei pe care îi putea contacta. A predicat până şi exerciţii spirituale, dând întâlnire persoanelor în locuri negândite. Şi îi ajungeau ştiri despre preoţi prietenii săi martirizaţi.

Pentru câteva săptămâni găsi o protecţie precară într-o clinică psihiatrică, simulându-se nebun cu complicitatea directorului sanitar, doctor Suils. În sfârşit s-a putut obţine ospitalitate, pentru el şi pentru câţiva ai săi, în consulatul Hondurasului. Fiind sediu diplomatic locul garanta o anumită siguranţă. Locurile ca acela erau aglomerate de refugiaţi, hrana foarte redusă, atmosfera încordată şi deprimată.

Părintele a organizat un orar pentru tineri, îi făcea să studieze, le ţinea meditaţii şi păstrau până şi Preasfântul Sacrament într-o mică mobilă. Dar bucuria cea mai mare era aceea de a putea celebra Sfânta Liturghie aproape în fiecare zi. Inginerul Isidoro Zorzano, care putea circula graţie cetăţeniei sale argentiniene, ţinea contactul între ei şi alţii.

Trecerea Pirineilor

Dar cât putea să dureze acel război? Se va sfârşi prigoana?

Trandafirul din lemn găsit în munți de Rialp, rest a unui retablu distrus în timpul războiului

Cât se putea rămâne în acea situaţie, fără a putea răspândi Opera? S-au gândit, s-au consultat cu tinerii care îl urmau. Da, trebuia să treacă de cealaltă parte a Spaniei, unde era posibilă normală viaţa creştină. Este unicul drum, pe cât de riscant şi reuşită incertă, care ducea prin Pirinei şi Franţa. Era în septembrie 1937.

Era prea uşor să te întrebi pentru ce toate aceste dificultăţi într-o acţiune clar divină. Pentru ce Dumnezeu permitea să fie împiedicată în acea lume? Dar tânărul preot, care de mic copil gustase amărăciunea neplăcerilor profunde, era acum expert în ştiinţa Crucii. Că nu era o suportare, dar o profundă înţelegere ale suferinţelor vii, adesea surprinzătoare, prin care Cristos triumfează şi mântuieşte. A fost convins de aceasta toată viaţa. Aşa scria vorbind despre sine: „În celebrarea sărbătorii Înălţării Sfintei Cruci, l-am rugat pe Domnul, cu toate fibrele sufletului meu, să-ţi acorde harul său pentru „a înălţa” Crucea Sfântă în facultăţile tale şi în simţurile tale... O viaţă nouă! O pecete: pentru a da soliditate la autenticitatea mesajului său... Toată fiinţa ta pe Cruce!”

Totuşi pentru fundator plecarea nu a fost o hotărâre uşoară. Ideea de a părăsi o parte din neamul său, mama şi fraţii într-un Madrid înfocat, îl ameţea. Pe de altă parte se grăbea să continue să facă, şi intens, acel apostolat pe care îl ştia că este voinţa lui Dumnezeu. Este bine sau rău în altă zonă a Spaniei şi o putea face...

Un portret al sfântului Josemaría desenat în timpul fugii prin Pirenei

Cu documentele care au sosit din fericire la Barcelona la 10 octombrie. De aici plecau caravane de fugari călăuziţi de munteni şi contrabandişti. Dar totul în mare secret, dat fiind marele pericol în care erau. Au trebuit să aştepte câteva zile, fără bani de cheltuială şi cu foamea care creştea, înainte de a găsi pe cineva dispus să organizeze călătoria lor. Numai după jumătatea lui noiembrie a fost organizat convoiul.

A traversa munţii cu picioarele, într-un anotimp de acum friguros, mergând noaptea şi ascunzindu-se ziua, fără utilaje de vreun fel, cu oboseala acumulată în atâtea luni de privaţiuni, şi cu pericolul constant de a fi descoperiţi şi împuşcaţi... nu era o acţiune uşoară pentru nimeni, cu atât mai puţin pentru persoane deja încercate de un război lung şi neuman. Etapele au fost multe şi aspre. Uneori trebuia să aştepte zile întregi ascunşi în vreo parte: aşa dădeau ordin călăuzele lor. Părintele se prezentă imediat ca preot şi a celebrat Sfânta Liturghie de atâtea ori cât i-a fost posibil. Ultima, la adăpostul unei grote, în genunchi şi cu o stâncă fiind ca un altar, a mişcat întregul grup: „N-am ascultat vreodată o Liturghie ca aceasta de astăzi. Nu ştiu dacă depinde de împrejurări sau pentru că acel preot este un sfânt” a scris atunci unul din cei prezenţi.

La 12 decembrie au trecut într-un mod furtunos graniţa de la Andora, urmăriţi inutil de câteva focuri de puşcă. Erau epuizaţi dar salvaţi. O bogată furtună de zăpadă îi blocă în Principat pentru câteva zile. La sfârşit au putut să reia drumul prin Franţa, cu o oprire la Lourdes pentru a mulţumi Maicii Domnului. Când au traversat graniţa cu Spania la Hendaya, Părintele a recitat Salve Regina.