Micul Josemaría avea doi ani când s-a îmbolnăvit. S-a îmbolnăvit grav din cauza unei infecţii care conform medicului era mortală. În jurul lui, în casa Escrivá era tăcere. Doctorul Camps, care încercase tot ce era posibil pentru a-l salva, a făcut un efort şi i-a zis lui tata: „Nu va trece noaptea”.
Dar José Escrivá şi soţia sa María Dolores Albás erau credincioşi zeloşi, şi au cerut de la Dumnezeu, cu multă încredere, vindecarea copilului. Mama a promis Madonei, dacă pruncul va fi vindecat, îl va purta în pelerinaj la capela venerată din Torreciudad, agăţată pe o creastă muntoasă la o distanţă mică de Pirinei.
Dimineaţa următoare medicul s-a întors să facă o vizită familiei. „La ce oră a murit copilul?” întrebă sigur că nu s-a înşelat. Şi tatăl, cu o bucurie de nestăpânit, i-a replicat: „Nu numai că nu este mort, dar pare vindecat complet!”
Părinţii săi
Josemaría s-a născut la Barbastro, orăşel din Aragon de sus, la 9 ianuarie 1902. Tatăl său era un tânăr sănătos comerciant de ţesături, din principi creştini înstăriţi, bine cunoscut şi stimat de toţi. Mama trăia în întregime pentru familie şi pentru cei doi mici, Carmen şi Josemaría. Apoi au venit şi alţi copii: Asunción (zisă Chon), Lolita, Rosario, şi câţiva ani după, Santiago.
Căminul lui Escrivá era un colţ de pace plin de iubire faţă de Dumnezeu în cea mai obişnuită normalitate. „Mi-amintesc acele zile din copilăria mea” povestea el însuşi: „Mama mea, tatăl meu, fraţii mei şi eu mergeam mereu împreună să participăm la Sfânta Liturghie. Tatăl meu ne dădea pomana, pe care o duceam cu bucurie la schilodul care stătea rezemat de palatul episcopal. Apoi mă grăbeam să iau apa sfinţită, pentru a o da la ai mei la Sfânta Liturghie.
Apoi, în toate duminicile, în capela Sfântului Cristos a minunilor recitam un credo”. Şi în casă, rugăciunile, care nu se uită niciodată. „Chiar şi astăzi, dimineaţa şi seara recit rugăciunile pe care mi le-a învăţat mama, De aceea îi sunt dator de devoţiunea din întreaga viaţă. Când aveam şase sau şapte ani mama mea m-a dus la confesorul ei şi eu am fost fericit pentru acest fapt”.
José dedica mult timp copiilor săi. Micul Josemaría aştepta cu nerăbdare întoarcerea lui acasă şi îl primea punându-şi mâinile în desagă cu speranţa de a găsi acolo câteva caramele. Iarna tatăl îl purta la plimbare, cumpăra castane coapte şi copilul se bucura introducând mânuţa în buzunarul de la paltonul tatălui încălzit de castane.
Mama era o persoană harnică şi senină. „Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreodată cu mâinile în sân: era mereu ocupată cu atâtea lucruri: tricota, cosea sau cosea din nou hainele, citea... Nu-i amintesc s-o fi văzut stând în zadar. Şi nu era o persoană ciudată: era o persoană ca celelalte, amabilă, o mamă bună de familie creştină”.
„De mic erau două lucruri care mă plictiseau: a da un sărut prietenelor mamei mele, care veneau să ne viziteze; şi a mă îmbrăca cu haine noi. Când îmbrăcam o haină nouă, mă ascundeam sub pat şi refuzam să ies pe stradă, încăpăţânat...; şi mama, cu un baston din acelea pe care le folosea tatăl meu, bătea pământul, blând, şi atunci ieşeam: de frica bastonului, nu de altceva. Apoi mama îmi spunea cu afecţiune: „Josemaría, să-ţi fie ruşine numai să păcătuieşti”. Mulţi ani după aceea mi-am dat seama că în acele cuvinte era un adevăr foarte profund”.
Tăceri neaşteptate
Aşa trecea viaţa în acea casă. Dar curând vor veni suferinţe. În 1910 a murit mica Rosario la numai nouă luni. După doi ani a murit Lolita, de cinci ani. În anul următor a murit Chon, care avea opt ani. Tulburat de aceste nenorociri Josemaría spuse mamei sale, nedându-şi seama că-i pricinuieşte o durere:
„Anul viitor urmez eu”.
„Nu te preocupa”, îl mângâie ea, şi pentru a-l asigura, i-a amintit: „Tu ai fost oferit Madonei, şi ea va avea grijă de tine”.
Pe neaşteptate activitatea profesională al lui José Escrivá a suferit o criză bruscă din cauza acţiunii unui asociat. Familia mergea spre ruină, cu toate că părinţii s-au sforţat să nu o facă cunoscut copiilor. După mulţi ani Josemaría a găsit o explicaţie supranaturală la aceste evenimente dureroase. „Mereu am făcut să sufere pe cei care îmi stăteau alături. Nu am provocat catastrofe, dar Domnul, pentru a mă întări care eram schilodul – iartă-mă, Doamne! – dădeam o lovitură schilodului şi o sută la potcoava calului. Şi l-am văzut pe tatăl meu ca personificarea lui Iob. Au pierdut trei fiice, una după alta în fiecare an şi au rămas fără un ban.
Şi mergem mai departe. Tatăl meu, în mod eroic, după ce s-a îmbolnăvit de boala clasică – acum îmi dau seama – că după medici se vine când se suferă mari neplăceri şi preocupări. I-au rămas doi fii şi mama mea; şi a depus efort, şi nu a cruţat nici o umilire pentru a merge mai departe cu cinste. El, care ar fi putut păstra o poziţie strălucitoare pentru acele timpuri, dacă nu s-ar fi comportat ca un creştin şi gentilom, cum se spune în ţara mea. Nu l-am văzut niciodată cu o expresie posomorâtă; mi-l amintesc mereu senin cu chipul vesel. A murit perfect: la numai cincizeci şi şapte de ani, dar a fost mereu surâzător”.
Sfântul Josemaría îşi amintea desigur aceste experienţe când stimula pe părinţi să transforme casele proprii într-un cămin luminos şi vesel. Căsătoria, spunea, este „un drum divin, o chemare şi care aduce multe consecinţe privitoare la sfinţire personală şi apostolat” Familia este primul mediu de sfinţire şi de apostolat”. „Soţii creştini trebuie să aibă conştiinţa că sunt chemaţi la sfinţire proprie şi la sfinţirea altora, adică să fie apostoli; şi că propriul lor apostolat trebuie să se realizeze în casa lor. Trebuie să înţeleagă opera supranaturală care este altoită în crearea unei familii, în educarea copiilor, în iradiaţia creştină în societate. Din conştiinţa misiunii proprii depinde în mare parte eficacitatea şi succesul vieţii lor: fericirea lor”.
