Între săraci şi bolnavi

Între săraci şi bolnavi, ignoranţi, dezmoşteniţi, copii, găsea forţa pentru a duce la desăvârşire proiectul imens pe care Domnul l-a pus în acea zi pe umerii săi. A fost şcoala durerii în care a temperat sufletul său.

„Dacă ai fi bogat, foarte bogat, ce ţi-ar plăcea să faci?”

Întrebarea ciudată venea de pe buzele tânărului Josemaría, proaspăt sfinţit preot, şi primind de curând prima sa destinaţie: Perdiguera, un sat de aproape opt sute de suflete nu departe de Saragosa. Vorbea cu fiul familiei care îl adăpostea, un băieţel care petrecea ziua păscând caprele, şi la care, seara, învăţa puţin catehism pentru prima Împărtăşanie.

„Într-o zi, pentru a vedea cum asimila lecţiile, îmi vine în minte să-l întreb:

„Dacă ai fi bogat, foarte bogat, ce ţi-ar plăcea să faci?

Casa unde a locuit sfântul Josemaría la Perdiguera

„Ce înseamnă să fii bogat? Răspunse.

„A fi bogat înseamnă să ai mulţi bani, a avea o bancă...”

„Şi... ce este o bancă?”

Am încercat în modul cel mai simplu, şi am ajuns: A fi bogat înseamnă a avea mult pământ şi în loc de capre, să ai nişte vaci frumoase. Şi apoi, să participi la reuniuni, să te schimbi de haine de trei ori pe zi... Ce ai face, dacă ai fi bogat?

A holbat ochii şi zise în final :

“Eu aş mânca mai multe farfurii de ciorbă cu vin!...”.

Toate ambiţiile nu sunt altceva decât aceasta; nu este nimic care să merite osteneala. Este ciudat, dar nu am mai reuşit niciodată să uit acel episod. Am devenit serios şi m-am gândit: “Josemaría, vorbeşte Duhul Sfânt”. A făcut-o înţelepciunea divină, pentru a mă învăţa cu toate lucrurile pământeşti sunt acestea: foarte puţin lucru”.

La Perdiguera a sosit la trei zile după hirotonire, pentru o situaţie urgentă. Era un sat pierdut în regiunea Los Monegros, atunci puţin subdezvoltată. Primul lucru pe care trebuia să-l facă noul venit a fost de a face curăţenie în biserică. A doua, reorganizarea celebrărilor ca şi cum s-ar fi întâmplat în satul cel mai fervent din lume: Sfânta Liturghie cântată, expunerea euharistică, spovezi, catehism... În scurt timp climatul spiritual al sătucului s-a schimbat, aşa încât după cincizeci de ani, auzind de moartea lui, locuitorii îşi aminteau cu afecţiune şederea temporară a părintelui Josemaría.

La Madrid

Totuşi tânărul preot era mereu sigur că Dumnezeu l-a chemat la o altă obligaţie pe care nu o cunoştea încă şi, terminându-se acea înlocuire, s-a întors din nou la Saragosa cu ideea de a termina cursul de laureat în drept. Aceasta a fost cu cele mai bune calificative. Cu permisiunea arhiepiscopului s-a transferat la Madrid pentru cursurile de doctorat, care atunci se ţineau numai la Universitatea Centrală: s-a gândit de altfel că în capitală ar fi putut să împlinească mai uşor ceea ce Dumnezeu voia de la el.

Clădirea actuală a spitalului Regelui, locul unde sfântul Josemaría se îngrijea de bolnavi în stadiu terminal

Acolo vine în contact cu mizeria suburbană a atâtor sărmani oameni care veneau în marele oraş, orbiţi de mirajul industrial. S-a instalat în modesta reşedinţă sacerdotală din strada Larra, administrată de Damele Apostolice ale Inimii Preasfinte a lui Isus, care administrau Patronatul Infirmilor şi multe alte opere de caritate: catehismul în cartierele fără şcoală, mese pentru săraci, lecţii serale, dispensare. Sfântul Josemaría s-a oferit imediat să ajute în aceste servicii celor din urmă şi a început să colaboreze cu acele femei pioase, în timp ce mergea înainte cu studiile sale.

Din 1927 până la 1931 a fost capelan al Patronatului Infirmilor şi implicat în întregime în asistenţa acelor mase populare care, în afară că erau abandonate, erau uşor prada ideologiilor anticatolice şi adesea ostili faţă de cler. După mulţi ani, întorcându-se să viziteze acele cartiere din Madrid, acum complet schimbate, îşi amintea: „Când aveam douăzeci şi cinci de ani veneam adesea în aceste locuri părăsite ca să şterg lacrimi, să-i ajut pe cei nevoiaşi, să tratez cu afecţiune pe copii, pe bătrâni, pe bolnavi; şi primeam în schimb toată afecţiunea şi... câteva pietre”.

Mergea dintr-o parte în alta pentru a duce sacramentele la persoanele bolnave, pe care Damele le îngrijeau. Alte ori erau spovezile copiilor. Îmi amintesc că am pregătit mii pentru prima Împărtăşanie în acea perioadă. Nu lipseau situaţii umane adesea dramatice şi de nerezolvat, dar care se puteau uşura cu iubirea şi cu doctrina.

Şcoala durerii

Intuia desigur că proiectul lui Dumnezeu în privinţa sa nu era nici acel apostolat de caritate. Totuşi îl urma cu toată inima, în special după lumina fundaţională din 2 octombrie 1928. Printre săraci, printre bolnavi, între ignoranţi, printre dezmoşteniţi, printre copii, găsea forţa pentru a pune în mişcare proiectul imens pe care Domnul în acea zi l-a pus pe umerii săi şi găsea şcoala durerii de unde sufletul său s-a călit.

Cu Isidoro Zorzano

Era în această atitudine un mod de a înţelege preoţia, un mod pe care l-a învăţat pe fiii săi spirituali ajunşi la ordinea sacră: preoţi sută la sută, preoţi-preoţi, preoţi pentru a sluji sufletele. „A sluji este bucuria cea mai mare pe care o poate simţi un suflet, şi este ceea ce trebuie să facem noi preoţii: ziua şi noaptea în slujirea tuturor; altfel nu este preot. Trebuie să iubim pe tineri şi pe cei bătrâni, pe săraci şi pe bogaţi, pe bolnavi şi pe copii; trebuie să se pregătească pentru a celebra Sf. Liturghie; trebuie să primească sufletele unul câte unul, ca un păstor care cunoaşte turma sa şi cheamă pe nume toate oile. Noi preoţii nu avem drepturi, îmi place să mă simt slujitorul tuturor, mă mândresc cu acest titlu”.

Şi în timp ce se dăruia la acel neobosit minister de caritate, sufletul său părea să intuiască lumina divină, şi cuprins de un zel de nereţinut, striga sau cânta aspiraţia pronunţată de Isus însuşi: Ignem veni mittere in terram et quid volo nisi ut accendatur? , „Am venit să aduc foc pe pământ; şi cum aş vrea să fie deja aprins!”