În slujirea preoţilor

„Am început să predic multe, multe cursuri de exerciţii spirituale – erau de şapte zile în acea perioadă –, pentru diferite dieceze ale Spaniei. Eram foarte tânăr, şi-mi era foarte ruşine.

Începeam mereu spunându-i Domnului: Tu vei şti ceea ce vrei să spui preoţilor tăi, pentru că eu... Sunt foarte încurcat! Şi apoi, dacă nu veneau din iniţiativa lor, îi chemam eu unul câte unul. Pentru că nu erau obişnuiţi să vorbească cu predicatorul”.

Au fost mulţi episcopi care în primii ani de Postul Mare cereau părintelui Josemaría să predice pentru clerul lor. După devastările războiului civil era necesar să alimenteze viaţa spirituală a preoţilor şi a tuturor. Şi Părintele, inconştient, şi-a făcut faima nu numai de un excelent predicator dar şi de un preot sfânt. Au fost mii de preoţi care l-au auzit predicând în acei ani.

Predica sa era rugăciune personală cu voce tare. Transmitea ascultătorilor dragostea sa faţă de Domnul, viaţa sa interioară. Tema era mereu Isus şi Evanghelia, meditaţie în luare directă cu viaţa adevărată a lui Cristos. Despre orice argument ar fi vorbit, de la păcat la har, până la cele din urmă, punctul de sosire era mereu unirea personală cu Isus care trăieşte şi ne iubeşte.

Transpare cu evidenţă iubirea sa arzătoare pentru preoţie şi pentru preoţi. În 1944, era pe punctul de a pleca pentru a da un curs de exerciţii spirituale, la Lérida, mama era bolnavă la pat. A hotărât să plece totuşi, pentru că după spusele medicilor starea ei nu părea prea gravă.

„Oferiţi această boală pentru munca pe care merg s-o fac”, i-a cerut.

Dar la părăsirea încăperii aude pe mama murmurând: „Acest fiu...”

Ajuns la seminarul din Lérida, se îngenunchea în faţa tabernacolului: „Doamne, ai grijă de mama mea, vezi că sunt ocupat de preoţii tăi”.

Moare doamna Dolores, mama sa

Portretul doamnei Dolores Albás

După două zile, a început să predice despre figura mamei preotului. Spunea că rolul mamei este atât de important că ar trebui să cerem Domnului s-o cheme în cer numai după moartea fiului preot.

Terminând meditaţia se reculese în rugăciune în faţa Preasfântului Sacrament. Se apropie atunci tulburat, administratorul apostolic al diecezei, care participa la exerciţii, şi îi spuse cu glas încet: „Alvaro del Portillo îl vrea la telefon din Madrid”.

Dolores Escrivá era moartă.

După ani mulţi sfântul Josemaría afirma: „Am crezut mereu că Domnul a voit de la mine acel sacrificiu ca o demonstraţie externă a iubirii mele pentru preoţii diecezani, şi pentru care mama mea continuă să mijlocească pentru această muncă în mod particular”.

Neînţelegeri, falsităţi, calomnii

Mons. Leopoldo Eijo și Garay cu Sfântul Josemaría

Această muncă, ca şi toată activitatea sa, era dezvoltată în strictă uniune cu episcopii. Prelaţii îl stimau şi binecuvântau apostolatul pe care îl făcea cu studenţii şi cu alte persoane de orice condiţie socială. O afecţiune paternă şi fără limite o avea şi episcopul din Madrid. Mons. Leopoldo Eijo y Garay, care a înţeles natura şi misiunea lui Opus Dei şi se simţea onorat de a facilita dezvoltarea ei.

Avea cu părintele Josemaría un raport de mare confidenţă.

Totuşi, Opera şi chiar persoana fondatorului găseau în acei ani neînţelegerea unor ecleziastici. Nu a trebuit mult să inunde o întreagă campanie de zvonuri şi de diferite calomnii. Părintele suferea, deşi ştia că, aşa cum spunea Sfânta Tereza, Dumnezeu îi tratează astfel pe prietenii săi.

Episcopul, preocupat serios, vrea să dea o aprobare diecezană, în martie 1941, în speranţa de a pune capăt clevetirilor. „Într-o noapte, după ce deja eram culcat şi stăteam să mă prindă somnul (când dormeam, dormeam adânc; nu am pierdut somnul pentru calomniile şi intrigile din acele timpuri), sună telefonul. Am răspuns şi am auzit: Josemaría... Era mons. Leopoldo, atunci episcop de Madrid. Avea o voce foarte caldă. Ce este? I-am răspuns. El a spus: Ecce Satanas expetivit vos ut cribaret sicut triticum. Demonul vă va tulbura, vă va scutura, aşa cum se scutură grâul pentru a-l trece prin ciur. Apoi a adăugat: eu mă rog pentru voi... Et tu... confirma filios tuos! Tu, întăreşte-i pe fiii tăi. Şi ia-o de la început”.

Într-o noapte din 1942, sfârşit de muncă şi de calomnii, se îngenunche în faţa tabernacolului şi a spus: „Doamne, dacă tu nu ai nevoie de onoarea mea, mie la ce-mi foloseşte?”.

Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci

Credincioşii Operei se înmulţeau. Se punea problema asistenţei preoţeşti. Părintele ştia că preoţii lui Opus Dei trebuiau să vină din rândurile laicilor. Dar pe cât se agita în căutarea de soluţii, nu găsea o cale care să-i permită să rezolve problema juridică a titlului de hirotonire a viitorilor preoţi. Ca totdeauna, Dumnezeu a fost cel care a dat soluţia. În dimineaţa lui 14 februarie 1943, în timp ce el celebra Sfânta Liturghie într-un centru al lui Opus Dei, Domnul l-a făcut să vadă soluţia clară şi precisă. După terminarea celebrării plănui pecetea Operei şi a vorbit de Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci.

Hirotonirea primilor trei preoții Opus Dei

Din timp trei din primii membri Operei, toţi trei ingineri, se pregăteau la ordinul sacerdotal. Şi în 25 iunie 1944 au primit ordinea sacră de la episcopul din Madrid.

Părintele nu a vrut să fie prezent la ceea ce putea să apară un succes sau un moment triumfal. A rămas acasă, recules în rugăciune.

„Să mă ascund şi să dispar, pentru ca să strălucească numai Isus”.

Dar gândul la preoţii diecezani, cu atât mai mult după anii în care s-a dedicat atât la formarea lor, nu părăsea mintea Părintelui. Nu ar fi putut să facă parte şi ei din Opera? Eventuala includere a preoţilor diecezani punea probleme canonice nu indiferente. Era aşa de puternică această dorinţă încât spre anul 1950 el s-a gândit să iniţieze o fundaţie care să dea preoţilor asistenţa spirituală plină de zel. Nu a fost necesar. Domnul l-a inspirat din nou: chiar şi preoţii diecezani ar fi putut să facă parte din Societatea Sacerdotală a Sfintei Cruci, fără a ştirbi dependenţa lor exclusivă de episcopul diecezei în care sunt incardinaţi.