Expansiunea

Din 1946 până în 1960 Opus Dei a început munca apostolică în diferite ţări: Portugalia, Italia, Marea Britanie, Franţa, Irlanda, Statele Unite, Kenia, Japonia, sunt numai câteva.

Diabetul era cauza neplăcerilor celor mai mari pentru Părintele. Avea o constantă durere de cap, suferea mult de sete, s-era îngrăşat mult, în afară de deranjamentele capricioase ale acestei boli. În fiecare zi îi erau injectate alte doze de insulină. Dar el nu pierdea veselia nelipsită. Şi glumea cu buna sa dispoziţie despre excesul de zahăr în sânge: „Ar trebui să mă numiţi Pater dulcissimus”. Părea că nu dă importanţă faptului că boala este nevindecabilă.

La 27 aprilie 1954 părintele Alvaro îi injectase insulina şi s-au aşezat la masă. Dintr-o dată Părintele ceru:

„Alvaro, dă-mi dezlegarea”

Părea că-i este bine şi părintele Alvaro, tulburat, îi răspunse:

„Dar Părinte, ce spui?”

„Dezlegarea!”

Văzând că nu înţelege, Părintele a început să-i amintească formula:

Ego te absolvo ...”

A pierdut simţurile, a căzut pe o latură a fotoliului şi schimbă instantaneu culoarea: roşie, violet, palid...

Părintele Alvaro îi dădu dezlegarea şi chemă în fugă medicul. Când acesta a sosit Părintele era pe punctul de a-şi relua simţurile. A fost tratat de un şoc anafilactic. A rămas orb pentru câteva ore, dar... se vindecă. Se vindecă complet. Îi rămaseră peste ani unele consecinţe ale bolii, dar nu mai era diabetic. Profesorul care avea grijă de el a rămas uluit. Infirmitatea durase mai mult de zece ani.

În șantierul Villei Tevere

Villa Tevere, reşedinţa romană

În reşedinţa de la Roma, în strada Bruno Buozzi – încă o dată fără bani, încrezându-se în providenţa lui Dumnezeu şi cu încurajarea a diferitelor personalităţi ale Sfântului Scaun – era în mijlocul unui şantier. La început trebuiau sistematizate în edificiul mic al camerei de portar, cunoscut ca pensionat şi unde nu erau nici paturi. Acum proiectul casei prindea formă. O casă, spunea fundatorul, nu bogată, dar de lungă durată, tocmai pentru iubirea sărăciei: Villa Tevere.

Erau acei ani de expansiune în Europa şi în America. În 1946 unii membri ai Operei au început în Portugalia, în Italia şi în Marea Britanie. În 1947 în Franţa şi în Irlanda. În 1949 a fost rândul Mexicului şi al Statelor Unite. În 1950 Chile şi Argentina, în 1951 Columbia şi Venezuela, în 1952 Germania. Şi mai departe de la acest pas. Deja în 1948 s-a putut reuni într-un curs de formare de vară primii din diferitele ţări.

Opera creştea bine în locuri foarte diferite între ele, demonstrând că era o lucrare a lui Dumnezeu. Şi veneau oameni de peste tot, provenind din ambiente culturale şi sociale foarte diferite. Se năştea trebuinţa de a da o formaţie mai eficace. Astfel, în 1948, chiar dacă în condiţii de locuinţă cu totul precare, sfântul Josemaría ridicase Colegiul Roman al Sfintei Cruci. La el au venit membrii Operei din toată lumea, pentru o perioadă deosebită de formare apropiată de inima Bisericii şi de Operă.

La 12 decembrie 1953 ridica Colegiul Roman al Sfintei Maria, pentru femeile din Opus Dei, cu scopuri asemănătoare. De atunci sunt mii de persoane formate în aceste centre. Şi mulţi bărbaţi au primit hirotonirea sacerdotală.

Cooperatorii lui Opus Dei

Deschiderea departe văzătoare şi cu anticipare a acelor ani a fost acela de a admite cooperatori chiar şi necatolici. „Opus Dei, de când a fost fondat, nu a mai făcut deosebiri: munceşte cu toţii şi convieţuieşte cu toţii, pentru că în orice persoană vede un suflet de respectat şi iubit. Şi acestea nu sunt numai cuvinte: Opera noastră, cu autorizaţia Sfântului Scaun, admite ca şi cooperatori necatolici, chiar şi necreştini” Aşa încât sfântul Josemaría putea să spună, în glumă dar cu mult respect, lui Ioan al XXIII-lea: „Eu nu am învăţat ecumenismul de la sanctitatea voastră”, pentru că necatolicii, şi chiar necreştinii, erau deja cooperatori ai Operei înaintea pontificatului vostru.

Prin ţările Europei

Părintele trimitea pe fiii şi fiicele sale în diferite ţări cui aceeaşi încredere în Providenţă cu care el a iniţiat orice activitate. Fără nimic, aşa cum Isus trimitea pe discipolii săi. Dar apoi îi urma cu grijă paternă. Înfrunta deplasări lungi şi incomode pentru a merge să-i găsească, sau pentru a pregăti terenul (cu rugăciunea şi întâlnind autorităţile bisericeşti) înainte de sosirea lor. Deja în 1945 sora Lucia, vizionara de la Fatima, insistase ca Opera să înceapă în Portugalia. În 1949 la primit cu entuziasm la Munchen în Bavaria cardinalul Faulhaber, cerând sosirea Operei pe tărâmul său. Apoi a fost rândul oraşelor Zurich, Basilea, Bonn, Koln, Paris, Amsterdam, Luvain şi atâtea alte oraşe.

Printre părinții unui fiu al său preotul irlandez

Ajunse şi la Viena, încă cu soldaţii sovietici pe străzi. În capitala austriacă a început să se roage şi aspiraţia Sancta Maria, Stella Orientis, filios tuos adiuva!, gândindu-se la ţările care după războiul mondial rămaseră sub puterea comunistă. Călătorea într-un automobil nu prea comod, şi pe străzi adesea martirizate de conflict, dar îmbucura călătoria însoţitorilor săi intonând cântece, şi cu conversaţia sa. Adesea ţinea meditaţia în maşină, comentând cuvintele Domnului: „Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit ca să mergeţi şi să aduceţi roade, şi roadele voastre să rămână”. Nu lipseau niciodată vizitele la sanctuarele mariane.

Călare între sfârşitul anilor cincizeci şi începutul anilor şaizeci a mers de mai multe ori în Anglia pentru a petrece acolo câteva săptămâni.

Punea speranţe deosebite în acea naţiune, fie pentru tradiţia sa universitară fie pentru influenţa pe care o avea în lume. „Această Anglie este un lucru foarte frumos!” scria. „Dacă ne ajutaţi, vom munci tare în această răscruce a lumii: rugaţi-vă şi oferiţi cu bucurie mici mortificaţii”.

În august 1958 mergea pe City din Londra, impresionat la constatarea prezenţei a multor instituţii puternice şi consolidate. Ar fi posibil de a purta acolo lumina lui Cristos, spiritul Operei?

Acel dute-vino al oamenilor din toate rasele, vorbea poate de o lume creştină? I se păru că totul este de făcut şi simţi greutatea întregii sale slăbiciuni.

«Eu nu o voi face, Doamne, nu o voi face!»

Dar Domnul l-a făcut să înţeleagă: «Tu nu o vei face, dar eu da».

O zi la Roma

Ritmul normal al zilelor sale nu varia mult în toţi anii romani. Ordonat prin natură şi prin virtute, ştia să multiplice timpul propriu.

Se scula repede dimineaţa, făcea jumătate de oră de rugăciune mentală împreună cu un grup din fiii săi, celebra Sfânta Liturghie, care era centrul şi rădăcina nu numai al zilei, dar şi al vieţii sale întregi. În timpul micului dejun, într-adevăr frugal, arunca o privire pe ştirile din jurnale, şi aceasta era, ciudat, un moment de uniune intensă cu Dumnezeu, de mulţumire şi de reparaţie. Împreună cu părintele Alvaro, atunci secretar general al lui Opus Dei, lucra apoi la afacerile ordinare ale guvernului Operei. Ştirile, consultaţiile, planurile apostolice ajungeau din toată lumea şi Părintele avea ca normă să nu-i facă să aştepte.

La Roma

La sfârşit dimineaţa primea adesea vizite care cereau rugăciunea sa, sfatul şi afecţiunea sa. Veneau să-l afle persoane din toată lumea, membri Operei sau nu. Şi toţi ieşeau de la el încurajaţi. După prânz, se întreţinea în conversaţie familiară cu colaboratorii mai intimi sau cu studenţii din Colegiul Roman. Şi apoi se întorcea la muncă, la rugăciune, la recitarea rozariului, la studiu şi la pregătirea scrierilor sale.