Ani dificili

„Dacă ne rugăm toţi uniţi, dacă punem puţin din bunăvoinţa noastră, Domnul ne va da harul său şi va trece această noapte obscură, această noapte teribilă. Vor veni zorii, dimineaţa plină de soare”.

În 22 decembrie 1971 sosi la Vila Tevere o imagine a Madonei foarte frumoasă şi veche. Era o sculptură în lemn de mărime aproape naturală şi... necesitând restaurarea: un cadou făcut Părintelui de fiii săi. La vederea ei, sfântul Josemaría le adresă cuvinte pline de afecţiune în timp ce se întreba de la care biserică a fost luată. A ordonat să înceapă cât mai repede restaurarea ei şi a voit ca între timp să fie aşezată într-un loc adecvat şi să fie mereu la picioarele ei flori proaspete. Voia astfel să repare cel puţin un pic pentru toate imaginile „neglijate”, confesionalele desfiinţate, euharistia ignorată, dogme atacate, ascultarea luată în râs, pietatea secată.

Timpuri dure. La terminarea Conciliului mulţi s-au lansat în interpretări arbitrare şi hazardate ale textelor sale.

Tari în credinţă

Părintele era obişnuit să scrie o frază pe prima pagină a calendarului său liturgic, astfel ca să-i folosească ca motto pentru întreg anul. La 1 ianuarie 1970 a scris: Beata Maria intercedente, fortes in fide!, prin mijlocirea Sfintei Maria, suntem tari în credinţă. Dar suferea teribil. Paul al VI-lea a denunţat, alarmat, semne de „descompunere a Bisericii” şi „fumul Satanei” care a pătruns în ea. Părintele, fără a vrea să întristeze pe fiii săi, uneori se mărturisea cu ei: „Sufăr foarte mult, fiii mei. Trăim un moment de nebunie. Sufletele, a milioane, se simt confuze. Este un mare pericol care, în practică, se golesc de conţinut toate sacramentele – toate, chiar şi botezul – şi chiar poruncile lui Dumnezeu pierd semnificaţia în conştiinţe”.

Şi îi consola astfel: „Ştiţi bine că Biserica nu va muri, pentru că Domnul a promis-o şi cuvântul său este infailibil. Şi totuşi trebuie să vă spun că lucrurile merg foarte rău, şi nu aş fi un bun păstor dacă nu v-aş spune... De multe ori prefer să nu vă fac să suferiţi, şi să suport singur supărările”.

„O turmă merge bine”, spunea şi, „când păstorii au grijă de oi; când aţâţă câinii împotriva lupului; când nu conduc turma unde sunt ierburi veninoase, ci unde oile pot să se hrănească cu păşune bună. Acelaşi lucru se întâmplă cu sufletele. Şi privind rebeliunea în privinţa Sfântului Părinte, invita „să se roage mult pentru Papa actual şi pentru Papa care va veni, care va trebui să fie martir chiar din prima zi”. A scris o scrisoare lungă către toţi fiii săi insistând „ca să se ferească de orice atac posibil la autoritatea pontifului roman, care nu poate fi condiţionat, decât de Dumnezeu”.

Cerere pentru Biserică şi Pontiful Roman

Timp de rugăciune. Astfel l-a definit Părintele. Acei ani erau mai mult decât timp de rugăciune. Şi de suferinţă. În 1970 a cumpărat mii de coroane de rozariu şi le distribuia fiecăruia care venea să-l viziteze, cerând să se roage pentru Biserică. Timp de a se adresa către Mama Bisericii pentru ca să pună capăt „timpului încercării”, astfel spunea. Şi a iniţiat o serie de pelerinaje mariane, cu întristarea în inimă, numai potolită de o speranţă robustă supranaturală şi de o seninătate instinctivă.

În timp ce să roagă în fața imaginii sfintei Feciore Maria de la Guadalupe

„Voi merge să vizitez două sanctuare ale Sfintei Fecioare” a scris fiilor săi înaintea unei călătorii în peninsula iberică. Voi merge ca un credincios din secolul XII: cu aceeaşi iubire, aceeaşi simplitate, aceeaşi bucurie. Merg s-o rog pentru lume, pentru Biserică, pentru Papa, pentru Operă. Uniţi-vă cu rugăciunile mele şi cu Liturghia mea”. În aprilie a mers la Fatima şi la Torreciudad, bisericuţa montană la care fusese purtat după vindecarea sa în 1904 şi unde din iniţiativa sa se înălţa atunci un mare sanctuar.

Cu preocuparea pentru Biserică se unea aceea pentru configurarea juridică definitivă a lui Opus Dei. Formula de institut secular, care apăruse fondatorului deja inadecvată în momentul primei aprobări pontifice (1947), dar care trebuise să accepte în aşteptare ca legislaţia canonică să se dezvolte şi să poată defini un cadru adaptat la fenomenul teologic şi pastoral al lui Opus Dei, se arăta acum decisiv forţat. Conciliul Vatican II deschise noi posibilităţi, de a dezvolta în mod succesiv în dreptul canonic. Printre ele, prelaturile personale.

În sanctuarele mariane

Noiembrie 1972 sfântul Josemaría la Fatima

Cu acest spirit, în luna mai 1970 s-a dus la sanctuarul din Guadelupe, în Mexic. A făcut o novenă către Madona, rugându-se pentru Biserică şi pentru Operă. Îngenunchiat pe o mică tribună, recita rozariul şi vorbea cu voce tare către Maria cu o încredere filială. „Mama noastră, pentru că acum nu am pe alta, îţi aduc spini, cele pe care le am în inimă; dar sunt sigur că, cu tine, se vor transforma în trandafiri... Fă ca în noi, în inimile noastre, să înflorească în tot anul trandafiri mici, cei obişnuiţi, ale vieţii obişnuite, dar toţi plini de parfumul sacrificiului şi ale iubirii. Am spus în mod intenţionat trandafiri mici, care sunt cei care mi se adaptează, pentru că în toată viaţa mea am ştiut să mă ocup numai de lucruri normale, şi adesea nu am ştiut nici să le duc până la sfârşit: dar sunt sigur că în ocupaţiile obişnuite, cele de fiecare zi, că tu şi Fiul tău mă aşteptaţi”.

Şi într-un alt moment continua: „Sunt aici pentru că tu poţi, pentru că tu iubeşti. Mama mea, Mama noastră evită tot ceea ce ne împiedică să fim copiii tăi, tot ceea ce caută să ne ascundă calea sau să denatureze chemarea noastră. Bucură-te, o Marie, Fiica lui Dumnezeu Tatăl; bucură-te, o Marie, Mama Fiului lui Dumnezeu; bucură-te, o Marie, Mireasa Duhului Sfânt Dumnezeu: bucură-te, o Marie, templul Preasfintei Treimi: mai mult decât tine, numai Dumnezeu! Arată-ne că eşti Mamă! Fă-ne să vedem cine eşti!”

Pentru a-l mângâia pe Papa, sfântul Josemaría a cerut audienţă şi a fost primit la 25 iunie 1973. Nu voia să ceară nimic, numai să povestească Sfântului Părinte câteva ştiri mângâietoare: fidelitatea a mii de persoane în Opera, hirotonisirea a unui mare număr de profesionişti pentru a fi numai preoţi, înflorirea apostolică în atâtea părţi ale lumii.