Catehismul Bisericii Catolice

Nr. 874-913. Cităm unele puncte despre constituţia ierarhică a Bisericii, vocația credincioșilor laici și participarea la misunea preoțească, profetică și regească a lui Cristos.

Documente
Opus Dei - Catehismul Bisericii Catolice

I. Constituţia ierarhică a Bisericii

De ce slujirea bisericească (ministerium)?

874. Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. El a instituit-o, i-a dat autoritate şi misiune, orientare şi finalitate:

Cristos Domnul, pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu, a instituit în Biserica sa felurite slujiri, care tind spre binele întregului Trup. Într-adevăr, cei care le exercită, înzestraţi cu putere sfântă, sunt în slujba fraţilor lor, pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (...) să ajungă la mântuire (LG 18).

875. „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10, 14-15) Nimeni, nici un individ şi nici o comunitate, nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. „Credinţa vine din auz” (Rom 10, 17). Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează, nu din autoritate proprie, ci în virtutea autorităţii lui Cristos; nu ca membru al comunităţii, ci vorbindu-i în numele lui Cristos. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul, el trebuie să fie dăruit şi oferit. Acest lucru presupune slujitori ai harului, autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. De la El primesc episcopii și preoții misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis, diaconii puterea de a sluji poporul lui Dumnezeu in „diaconia” liturgiei, a cuvântului și a carității, în comuniune cu episcopul și cu prezbiteriul lui. Această slujire, în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi, este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific.

876. Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. Într-adevăr, total dependenţi de Cristos, care dă misiune şi autoritate, slujitorii sacri (miniștri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1, 1), după chipul lui Cristos, care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2, 7). De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor, ci lui Cristos, care li le-a încredinţat pentru ceilalţi, ei se vor face de bunăvoie robi tuturor (cf. 1 Cor 9, 19).

877. De asemenea, ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. Într-adevăr, încă de la începutul slujirii sale, Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” (AG 5). Aleşi împreună, ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor; ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti (Cf. In 17, 21-23). De aceea, orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei, urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului; preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză, sub cârmuirea episcopului lor.

878. În sfârşit, ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune, ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21, 22) (Cf. Mt 4, 19. 21; In 1, 43), pentru a fi, în misiunea comună, martor personal, purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea, acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui...”; „Eu te dezleg...”.

879. Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire exercitată în numele lui Cristos. Ea are un caracter personal și o formă colegială şi, exercitată. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui, urmaşul Sfântului Petru, cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală.

Colegiul episcopal şi capul lui, Papa

880. Cristos, instituindu-i pe cei Doisprezece, „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil, în fruntea căruia l-a pus pe Petru, ales dintre ei” (LG 19). „Precum, din instituirea Domnului, Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic, în acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman, urmaşul lui Petru, şi episcopii, urmaşii apostolilor” (LG 22; cf. CIC, can. 330).

881. Domnul a făcut numai din Simon, căruia i-a dat numele de Petru, piatra pe care şi-a zidit Biserica. I-a încredinţat cheile ei (Cf. Mt 16, 18-19); l-a instituit Păstor al întregii turme (Cf. In 21, 15-17). „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega, care i-a fost dată lui Petru, se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său” (LG 22). Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei.

882. Papa, episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru, „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor” (LG 23). „Într-adevăr, Pontiful roman, în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici, are în Biserică puterea deplină, supremă şi universală, pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber” (LG 22; cf. CD 2; 9).

883. „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. Ca atare, acest colegiu este, de asemenea, „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici, putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman” (LG 22; cf. CIC, can. 336).

884. „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic” (CIC, can. 337, §1). „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru” (LG 22).

885. „Acest colegiu, întrucât este compus din mulţi, exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu, iar întrucât este adunat sub un singur cap, exprimă unitatea turmei lui Cristos” (LG 22).

886. „Episcopii sunt, fiecare în parte, principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară” (LG 23). Ca atare, „fiecare episcop (...) îşi exercită conducerea pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată” (LG 23), asistat de preoţi şi de diaconi. Dar ca membru al colegiului episcopal, fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile (Cf. CD 3), pe care o exercită, în primul rând, „cârmuindu-şi bine Biserica proprie, ca pe o parte a Bisericii universale, contribuind astfel (...) la binele întregului Trup mistic, care este şi un Trup format din Biserici” (LG 23). Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci (Cf. Gal 2, 10), la cei prigoniţi pentru credinţă, precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul.

887. Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni (Cf. Canonul Apostolilor, 34). Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. „În mod similar, Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică, pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete” (LG 23).

Funcţia de a învăţa

888. Episcopii, împreună cu preoţii, colaboratorii lor, „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu” (PO 4), după porunca Domnului (Cf. Mc 16, 15). Ei sunt „crainicii credinţei, care aduc la Cristos noi ucenici, adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice, „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos” (LG 25).

889. Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli, Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate, El, care este Adevărul. Prin „simţul supranatural al credinţei”, Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii (Cf. LG 12; DV 10).

890. Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său; el trebuie să-l apere de devieri şi de slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. Pentru a împlini această slujire, Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi:

891. „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman, capul Colegiului episcopilor, în virtutea funcţiei sale, atunci când, în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor, care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi, proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. (...) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”, mai ales într-un Conciliu Ecumenic (LG 25; cf. Vatican I: DS 3074). Când, prin Magisteriul ei suprem, Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu” (DV 10) şi ca învăţătură a lui Cristos, astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei (Cf. LG 25, §2). Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine (Cf. LG 25).

892. Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi, într-un mod deosebit, Episcopului Romei, Păstorul întregii Biserici, atunci când, fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”, ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei, în materie de credinţă şi moravuri. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii” (LG 25, §1) care, chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei, se află totuşi în prelungirea ei.

Funcţia de a sfinţi

893. Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă” (LG 26), în mod deosebit în Euharistie, pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi, colaboratorii săi. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor, prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. Ei o sfinţesc prin exemplul lor, „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră, ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5, 3), „pentru a ajunge, împreună cu turma încredinţată, la viaţa veşnică” (LG 26).

Funcţia de a conduce

894. „Episcopii conduc Bisericile locale, încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos, prin sfaturi, îndemnuri, exemplu, dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră” (LG 27), pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica, în spiritul de slujire al Învăţătorului lor (Cf. Lc 22, 26-27).

895. „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie, legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită, deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii” (LG 27). Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei, a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor, ci, dimpotrivă, o întăreşte şi o apără. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei.

896. Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. Conştient de slăbiciunile sale, „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi, de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. (...) Credincioşii, la rândul lor, trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl” (LG 27):

„Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său, şi preoţimea ca pe apostoli; iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica” (Sf. Ignaţiu de Antiohia, Smyrn. 8, 1).

II. Credincioşii laici

897. „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii, în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică, şi anume credincioşii care, încorporaţi lui Cristos prin botez, constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume” (LG 31).

Vocaţia laicilor

898. „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu, ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. (...) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice, în care sunt puternic implicaţi, în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos, să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului” (LG 31).

899. Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea, inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale, politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii:

„Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii; prin ei, Biserica este principiul vital al societăţii. De aceea, ei, mai ales, trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară, nu numai că aparţin Bisericii, dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ, sub călăuzirea capului unic, Papa, şi a episcopilor în comuniune cu el. Ei sunt Biserica” (Pius al XII-lea, Cuvântare 20 febr. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea, CL 9).

900. Fiind, ca şi toţi credincioşii, însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul, în virtutea botezului şi a mirului, laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra, individual sau grupaţi în asociaţii, pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul; această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea, de cele mai multe ori, apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin (Cf. LG 33).

Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos

901. „Laicii, fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt, sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat, pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Într-adevăr, toate lucrările, rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice, viaţa conjugală şi de familie, munca zilnică, destinderea trupului şi a sufletului, dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu, ba chiar şi încercările vieţii, dacă sunt suportate cu răbdare, devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2, 5), care, în celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. Astfel, şi laicii, acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori, îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi” (LG 34; cf. LG 10).

902. În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină” (CIC, can. 835, §4).

903. Laicii, dacă au calităţile cerute, pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit (Cf. CIC, can. 230, §1). „Acolo unde nevoia Bisericii o cere, din lipsă de slujitori, şi laicii, chiar dacă nu sunt nici lectori, nici acoliţi, pot suplini unele funcţii ale acestora, şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului, să prezideze rugăciunile liturgice, să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie, conform dispoziţiilor dreptului” (CIC, can. 230, §3).

Participarea la funcţia profetică a lui Cristos

904. „Cristos (...) îşi împlineşte misiunea profetică (...) nu numai prin ierarhie, (...) ci şi prin laici, pe care i-a constituit, de asemenea, ca martori, înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului” (LG 35)

„A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios” (Sf. Toma Aq., S. Th. 3, 71, 4, ad 3).

905. Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare, „adică prin vestirea lui Cristos, prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii” (LG 35):

„Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii; adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte, fie necredincioşilor, (...) fie celor credincioşi” (AA 6; cf. AG 15).

906. Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică(Cf. CIC, can. 774, 776, 780), la predarea ştiinţelor sacre (Cf. CIC, can. 229), la mijloacele de comunicare socială (Cf. CIC, can. 823, §1).

907. „În funcţie de ştiinţa, competenţa şi prestigiul de care se bucură, ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi, rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor” (CIC, can. 212, §3).

Participarea la funcţia regească a lui Cristos

908. Prin ascultarea sa până la moarte (Cf. Fil 2, 8-9), Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale, „pentru ca, prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă, să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului” (LG 36):

„Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege, pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă; este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate” (Sf. Ambrozie, Psal. 118, 14, 30: PL 15, 1403A).

909. „Pe lângă aceasta, laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume, dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat; astfel, toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi, în loc să stânjenească, vor favoriza practicarea virtuţilor. Acţionând astfel, ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului” (LG 36).

910. „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti, pentru creşterea şi viaţa acesteia, exercitând slujiri foarte variate, după harul şi carismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască” (EN 73).

911. În Biserică, „laicii pot colabora, conform dreptului, la exercitarea puterii de conducere” (CIC, can. 129, §2). De exemplu, prin prezenţa lor în Conciliile particulare (Can. 443, §4), în Sinoadele diecezane (Can. 463, §§1. 2), în Consiliile pastorale (Can. 511; 536); în exercitarea păstoririi unei parohii(Can 517, §2); prin colaborarea la consiliile cu probleme economice (Can. 492, §1; 536); prin participarea la tribunalele bisericeşti (Can. 1421, §2) etc.

912. Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. Să se străduiască să le armonizeze între ele, amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină, deoarece nici o activitate umană, nici chiar în sfera celor vremelnice, nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu” (LG 36).

913. „Astfel, orice laic, în virtutea darurilor primite, este martor şi, în acelaşi timp, instrument viu al misiunii Bisericii înseşi, «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4, 7)” (LG 33).