Un om care a ştiut cum să iubească

Vă oferim un text despre Sf. Josemaría Escrivá din dosarul „Datele informative despre Opus Dei” scris de pr. Beat Müller. A fost tradus de Radu Capan și publicat în revista Lumea Catholica.

Un om care a ştiut cum să iubească

Dacă vrei să afli ceva despre o instituţie, trebuie să începi cu fondatorul ei. Există diferite mărturii ale celor care l-au cunoscut pe Sf. Josemaria Escriva şi toate au un punct în care sunt de comun acord: capacitatea lui de a iubi. A avut o abilitate înnăscută de a stima fiecare persoană pe care o întâlnea. În el, credinţa era ceva tangibil. În cuvintele lui, în gesturile lui, doctrina creştină devenea prindea viaţă.

Există diferite înregistrări audio-video de mare interes şi care îl arată pe fondator conversând cu oameni din toate categoriile, la evenimente publice la care a participat prin anii ’70 în diferite ţări europene şi latino-americane. În aceste întâlniri, Sf. Josemaria răspundea întrebărilor oamenilor, explicând spiritul Operei şi oferind cateheze autentice. A fost până acum singurul Sfânt din Biserică explicându-şi mesajul pe video. Aceste filme transmit din personalitatea sa de preot cu o credinţă vibrantă, cu un caracter senin şi bucuros, cu un caracter captivant care nu era doar un simplu entuziasm trecător, ci un obicei stabil, mulţumită conştientizării profunde a faptului că era un copil al lui Dumnezeu.

Într-una dintre aceste întâlniri filmate, răspunzând unei femei din audienţă, el a rezumat esenţa mesajului Operei astfel: “Poţi să transformi proza vieţii de zi cu zi în poezie epică. De aceasta sunt sigur. În fiecare zi vă faceţi un program potrivit şi în acest fel fiecare zi va avea un nou cântec. [...] Sunteţi de acord? Uneori va fi un ritm, alteori altul. Când soţul vă spune că vă iubeşte, există un ton diferit în fiecare zi şi fiecare zi pare mai frumoasă decât cea care a trecut. Puneţi-vă faţă în faţă cu Dumnezeu, fiica mea. Trebuie să îl iubiţi pe Dumnezeu cu aceeaşi inimă cu care vă iubiţi soţul. Şi iubirea pe care o aveţi pentru soţ va creşte tot mai mult şi mai mult, şi apoi iubirea pentru copiii voştri, pentru casa voastră, pentru poporul vostru, pentru ţara voastră, pentru toată omenirea. Şi dacă faceţi totul din iubire, veţi fi capabilă de sacrificii tot mai mari în viaţa Dvs, cu trecerea timpului. Iubirea are aripi. Şi veţi vedea că uneori zburaţi aproape de sol iar alteori sus de tot, şi astfel perspectivele asupra zilelor Dvs, deşi par foarte similare, vor fi mereu diferite. Şi Dvs ştiţi aceasta, o puneţi în practică şi o trăiţi.”

A fost un om cu un caracter spiritual captivant, care a ştiut, cu simplitate şi amabilitate, cum să deschidă orizonturile celor care îl abordau. Probabil cea mai importantă dintre predicile lui a primit numele “Iubind cu pasiune lumea”, în care se află pe lung şi pe scurt mesajul Opus Dei: viaţa de zi cu zi, activităţile cele mai comune, “proza” cotidianului, când este trăită din iubire pentru Dumnezeu şi din iubire pentru semenii noştri, devine “poezie epică”. Din cuvintele şi exemplul său continuă să vină o abundenţă de roade: oameni de toate vârstele, rasele, condiţiile sociale şi amplasări geografice, care îşi asumă cu seriozitate vocaţia de copii ai lui Dumnezeu şi încearcă să îşi îmbunătăţească vieţile şi să contribuie la binele societăţii, ca şi creştini fervenţi.

Viaţa sa

De unde vine acest ideal de sfinţenie în lume? Acest mod pentru creştinii muncitori de zi cu zi, în cursul vieţii lor obişnuite? Pentru a-l înţelege trebuie să mergem înapoi în timp, înapoi în viaţa sfântului, la momentele iniţiale ale Operei. Josemaria Escriva se năştea în 1902 în Barbastro, un mic oraş din nord-estul Spaniei, lângă Munţii Pirinei, al doilea din cei şase copii ai familiei sale. Tatăl lui, Jose Escriva, era vânzător de haine, iar mama lui, Dolores, îşi dedica întreg timpul familiei. Din tinereţe Josemaria a avut parte de o viaţă grea: trei dintre surorile lui au murit de mici, şi datorită unei acţiuni pe ascuns a unuia dintre colegii tatălui său, afacerea textilă a fost ruinată şi întreaga familie a trebuit să renunţe la stilul de viaţă confortabil pentru a face faţă provocărilor economice.

De la părinţii lui a învăţat ce înseamnă să trăieşti credinţa creştină cu simplitate, zi de zi. Cu un mare eroism trăit cu o remarcabilă simplitate, părinţii au oferit copiilor lor un exemplu de adevărată iubire între soţ şi soţie, trăind o viaţă plină de afecţiune, seninătate şi încredere în Dumnezeu, chiar şi în mijlocul încercărilor. După căderea economică a afacerii tatălui său, în 1915 familia s-a mutat la Logrono, unde Jose a găsit de lucru ca funcţionar. Umorul şi umilinţa tatălui, care a făcut faţă acelor vremuri cu demnitate şi spirit creştinesc, a fost pentru Josemaria un exemplu de credinţă trăită în normalitatea situaţiilor vieţii de zi cu zi.

Într-o dimineaţă din 1918, înainte să împlinească 16 ani, Josemaria s-a trezit pentru a găsi oraşul acoperit de zăpadă. Mergând pe stradă, a observat nişte urme lăsate în zăpadă de nişte picioare desculţe. Mergând după urme şi-a dat seama că au fost lăsate de un carmelitan desculţ (din Ordinul Carmelitanilor Desculţi – n.t.) din mănăstirea de lângă casa lui. El s-a gândit: “Dacă acel carmelitan este capabil să facă un sacrificiu ca acesta pentru Dumnezeu, eu ce pot să fac?” Din acel moment, tânărul Josemaria a început o călătorie interioară ce avea să îl conducă la înţelegerea faptului că Dumnezeu cerea ceva de la el, dar încă nu ştia exact ce anume. Ştia că trebuie să se dedice total lui Dumnezeu şi s-a hotărât să devină preot, pentru a se pune mai bine la dispoziţia Lui. A început studiile teologice în Logrono şi în 1922 a intrat în Seminarul diecezan din Zaragoza, unde şi-a încheiat formarea ca seminarist. Cu permisiunea superiorilor săi, a studiat şi dreptul la universitate. În 1925, a fost hirotonit preot şi şi-a început slujirea pastorală care, de atunci înainte, avea să devină temelia întregii lui vieţi. Între timp a rămas deschis oricărei lumini care îi arăta cum să îşi îndeplinească misiunea pentru care îl chemase Domnul.

În 1927 a fost transferat la Madrid, pentru a-şi lua doctoratul în drept. Mama şi surorile l-au însoţit – de la moartea tatălui său în 1924, el devenise capul familiei. Apoi, în capitala spaniolă, şi-a continuat slujirea preoţească, lucrând în special cu săracii, bolnavii şi copiii. Între timp se îngrijea şi de familia sa prin alte activităţi, în principal dând ore de drept. Apostolatul său includea acţiuni cu studenţi, cu artişti, cu muncitori, cu profesori care, venind în contact cu cei pe care pr. Josemaria îi ajuta, au învăţat să practice caritatea şi solidaritatea creştină, conştientizându-şi responsabilităţile pe care le aveau faţă de progresul societăţii. Din acest mic grup aveau să apară mai târziu primele vocaţii pentru Opus Dei. După câţiva ani, această practică de a-i ajuta pe nevoiaşi a ajuns una dintre principalele activităţi apostolice ale Operei cu tinerii, ca şcoală prin excelenţă a învăţării practicării carităţii şi slujirii.

În această perioadă de intensă activitate pastorală, de studiu şi de apostolat cu tinerii, Josemaria a primit lumină de la Dumnezeu pentru a fonda Opera. Trecuseră 10 ani de când văzuse acele urme de picioare goale în zăpadă şi simţise că Dumnezeu doreşte ceva mai mult de la el. Au fost ani petrecuţi în formare şi prin trăirea unei vieţi de pietate cu angajament şi dedicare. La 2 octombrie 1928, în sărbătoarea Îngerilor Păzitori, Sf. Josemaria participa la o reculegere în Madrid. Era în camera sa pregătindu-şi nişte notiţe spirituale, când s-a întâmplat ceva şi a primit o inspiraţie divină în suflet. Acela a fost momentul în care a “văzut” Opus Dei. A fost un moment de har, după cum explica el însuşi: “Am primit o viziune despre Operă în timp ce pregăteam aceste note. Profund mişcat, am îngenuncheat – eram singur în cameră – şi i-am mulţumit Domnului şi îmi amintesc cu emoţie sunetul clopotelor bisericii Fecioarei Maria a Îngerilor.” “Am văzut” au fost cuvintele pe care le-a folosit mereu pentru a descrie acest moment.

A înţeles atunci ceea ce Dumnezeu cerea de la el: să fondeze Opus Dei, o cale spirituală care avea să conducă bărbaţi şi femei din toate straturile sociale la un angajament personal de urmare a lui Cristos, de iubire a Bisericii, de căutare a sfinţeniei în viaţa de zi cu zi, în mijlocul activităţilor comune. Calea era atât nouă cât şi veche, veche cât însăşi Evanghelia, iar aceasta presupunea conducerea creştinilor spre redescoperirea semnificaţiei profunde a botezului şi spre trăirea credinţei în normalitatea vieţilor lor, în mijlocul activităţilor cotidiene. Era ca o pregustare a ceea ce avea mai apoi să fie afirmat într-o manieră mai solemnă, la Conciliul Vatican II, vorbindu-se despre chemarea universală la sfinţenie. Din acel moment a fost ca şi cum toate căile divine din lume ar fi fost dezgropate: fiecare persoană, fie tată de familie, student sau preşedinte de companie, fiecare e chemat să devină sfânt.

Începând din 1928, Josemaria Escriva a investit eforturi spirituale şi materiale în îndeplinirea misiunii primite, fără să se considere vreodată un inovator sau reformator, bazându-se doar pe convingerea sa despre eterna noutate a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, care înnoiesc mereu Biserica, în a cărei slujbă pusese Dumnezeu Opus Dei. În 1930, mulţumită unei noi lumini primite, a înţeles că trebuie să înceapă lucrarea apostolică Opus Dei cu femei, care va colabora de asemenea în misiunea pe care o primise el de la Dumnezeu. De fapt, fondatorul a considerat mereu femeile la fel de responsabile ca bărbaţii în construirea societăţii civile şi în edificarea Bisericii. În 1934 a fost publicată prima ediţie a “Căii”, pe atunci intitulată “Consideraciones espirituales” (Consideraţii spirituale), cea mai răspândită scriere a lui Josemaria Escriva, până acum vândută în peste patru milioane de exemplare. Alte lucrări binecunoscute ale sale sunt “Sfântul Rozariu”, “Cristos trece pe aici”, “Prietenii lui Dumnezeu”, “Calea Crucii”, “Forja” şi “Brazda”.

Războiul civil spaniol (1936-1939) a avut influenţa lui asupra Operei în prima ei etapă. Au fost ani plini de suferinţe pentru Biserică şi pentru catolici. Era o vreme de persecuţie religioasă, pe care fondatorul Opus Dei a trăit-o într-o manieră atentă şi personală. Dar au fost şi ani în care pr. Josemaria a crescut în credinţă şi speranţă, ca şi aceia care au apelat la el pentru asistenţă spirituală. La sfârşitul războiului, la cererea mai multor Episcopi, a început să susţină exerciţii spirituale pentru sute de preoţi din Spania. Sub conducerea sa, Opus Dei s-a răspândit rapid în toată Peninsula Iberică. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial (1939-1945) a oprit expansiunea apostolică a Operei în alte naţiuni europene. Anii ’40 au fost de asemenea ani de neînţelegere şi critici, care vor avea ecou în viitor. Conştient de faptul că astfel de lucruri sunt normale la începuturile unei noi mişcări, în Biserică şi în societate, Josemaria Escriva a răspuns acestor provocări cu rugăciune şi cu umor.

În 1943 a avut parte de încă un moment de har, care l-a făcut să înţeleagă cum poate să permită preoţilor să intre în colaborare cu Opera: astfel a fondat Societatea Preoţească a Sfintei Cruci. Apartenenţa deplină la Opus Dei atât a laicilor cât şi a preoţilor, precum şi cooperarea lor integrală la apostolat, este o trăsătură esenţială a instituţiei, ceva ce constituie o parte din însăşi carisma de bază, până la a forma, aşa cum Biserica a stabilit şi confirmat în repetate ocazii, o entitate specifică cu propria ei configuraţie juridică. Societatea Preoţească a Sfintei Cruci răspunde şi de activităţile de formare spirituală la care pot participa toţi preoţii diecezani şi candidaţii la preoţie, promovând căutarea sfinţeniei în îndeplinirea slujirii preoţeşti, în armonie cu Episcopii din Diecezele lor.

Conştient de faptul că misiunea sa a prins rădăcini şi s-a răspândit în toată lumea, Josemaria Escriva s-a mutat la Roma în 1946. Între 1945 şi 1975, sub călăuzirea fondatorului, activitatea apostolică s-a extins în alte 30 de ţări. Între 1946 şi 1950, Opus Dei a primit toate aprobările pontificale necesare, care i-au permis astfel să lucreze în mod activ la slujirea Bisericii Universale şi a Diecezelor locale, în fidelitate faţă de carisma originală şi anume: scopul pur supranatural al răspândirii ideii sfinţeniei în viaţa de zi cu zi; slujirea Bisericii şi Pontifului Roman; iubirea libertăţii şi a responsabilităţii personale; respectul pentru pluralism în probleme politice, sociale şi culturale. Din 1948, bărbaţii şi femeile căsătorite au putut de asemenea să fie membri deplini în Opus Dei, căutând sfinţenia în propria stare de viaţă. Sfântul Scaun a aprobat ca şi persoane de alte religii să se alăture ca şi colaboratori. Într-adevăr, un număr mare de creştini de alte confesiuni (ortodocşi, luterani, anglicani…) colaborează la activităţile Opus Dei, dar şi membri ai altor religii (evrei, musulmani, budişti, hinduşi…).

În timpul Conciliului Vatican II (1962-1965), fondatorul Opus Dei a menţinut o relaţie intensă şi fraternă cu mulţi dintre Părinţii Conciliari, care i-au cerut sfatul asupra principalelor teme dezbătute, precum chemarea universală la sfinţenie şi rolul laicilor în misiunea Bisericii. A fost fidel învăţăturii Conciliului Vatican II şi, prin activitatea formativă condusă de Opus Dei, a promovat punerea în practică a acestor învăţături în lumea întreagă.

Josemaria Escriva şi-a dedicat întreaga viaţă încurajării tinerilor, mamelor de familie, muncitorilor, oamenilor în poziţii de conducere, profesorilor, casnicelor să îşi ia în serios vocaţia creştină. În timpul vieţii lui, Opus Dei a crescut şi s-a răspândit în lume, aducând multe roade de apostolat. Escriva a murit la Roma la 26 iunie 1975. A stabilit aici sediul Operei, deoarece dorea ca instituţia să fie universală, catolică, în slujba Bisericii. Mii de oameni au ajuns să îl cunoască pe Cristos datorită slujirii lui, datorită vieţii şi scrierilor lui. La 6 octombrie 2002, 300.000 de pelerini au participat cu bucurie la ceremonia de canonizare, desfăşurată în Piaţa San Pietro şi prezidată de Papa Ioan Paul al II-lea.