1. Misterul pascal: Taina vie și dătătoare de viață.

Cuvintele și acțiunile lui Isus în timpul vieții sale ascunse din Nazaret și în slujirea sa publică au fost mântuitoare și au anticipat puterea misterului său pascal. „Când i-a sosit Ceasul , a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare, este îngropat, învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6,10; Evr 7,27; 9,12). Este un eveniment real, survenit în istoria noastră, dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată, apoi trec, înghiţite de trecut. Misterul pascal al lui Cristos, dimpotrivă, nu poate rămâne numai în trecut, fiindcă, prin Moartea sa, El a nimicit moartea şi, fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască, şi astfel, se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă” (Catehism, nr. 1085).

După cum știm, „se începe a fi creștin prin întâlnirea cu un eveniment, cu o Persoană, care dă un nou orizont vieții și, prin urmare, o orientare decisivă” ^[1]. De aceea, „sursa credinței noastre și a liturgiei euharistice este același eveniment: darul pe care Cristos l-a făcut de la sine în misterul pascal” ^[2].

2. Misterul pascal în timpul Bisericii: Liturgie și Sacramente

„Cristos Domnul a săvârșit această lucrare de răscumpărare umană și de glorificare perfectă a lui Dumnezeu... în principal prin misterul pascal al patimii sale binecuvântate, al învierii sale din morți și al înălțării sale glorioase” ^[3]. „Ceea ce Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa este acest mister al lui Cristos, pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume” (Catehism, nr. 1068).

„Aşadar, pe bună dreptate, liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos, prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi, în acelaşi timp, se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale” ^[4]. „Întreaga viață liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice și al sacramentelor" (Catehism, nr. 1113).

„Din momentul în care, «şezând de-a dreapta Tatălui», a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său, care este Biserica, Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său” (Catehism, nr. 1084).

2.1. Sacramentele: natură, origine și număr

„Sacramentele sunt semne eficiente ale harului, instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament” (Catehism, nr. 1131). „Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni), accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi” (Catehism, nr. 1084).

„ Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi, tradiţiile apostolice (...) şi gândul unanim al Părinţilor”, mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos” ^[5].

„În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul, Confirmarea sau Mirul, Euharistia, Pocăinţa, Ungerea bolnavilor, Preoţia şi Căsătoria” (Catehism, nr. 1113). „Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere, vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. În aceasta, între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare” (Catehism, nr. 1210). Ele formează un întreg ordonat, în care Euharistia ocupă centrul, deoarece conține pe Autorul sacramentelor (cf. Catehism, nr. 1211).

Sacramentele semnifică trei aspecte: cauza sfințitoare, care este Moartea și Învierea lui Cristos; efectul sfințitor sau harul; și scopul sfințirii, care este gloria veșnică. „Sacramentul este un semn care amintește ceea ce s-a întâmplat, adică patimile lui Cristos; este un semn care demonstrează efectul patimilor lui Cristos în noi, adică harul; și este un semn care anticipează, adică prefigurează gloria viitoare” ^[6].

Semnul sacramental, propriu fiecărui sacrament, este alcătuit din lucruri (elemente materiale – apă, ulei, pâine, vin – și gesturi umane – abluțiunea, ungerea, impunerea mâinilor etc.), care se numesc materie, precum și din cuvinte pronunțate de ministrul sacramentului, care constituie forma. De fapt, „orice celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor, în Cristos şi în Duhul Sfânt, iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog, prin acţiuni şi cuvinte” (Catehism, nr. 1153).

În liturgia sacramentelor există o parte neschimbabilă (ceea ce Cristos însuși a stabilit cu privire la semnul sacramental) și părți pe care Biserica le poate schimba, pentru binele credincioșilor și pentru o mai mare cinstire a sacramentelor, adaptându-le la circumstanțele locului și timpului ^[7]. „Nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după voința ministrului sau a comunității” (Catehism, nr. 1125).

2.2. Efectele și necesitatea Sacramentelor

Toate sacramentele conferă harul sfințitor celor care nu pun piedici ^[8]. Acest har este „darul Duhului care ne justifică și ne sfințește” (Catehismul, nr. 2003). În plus, sacramentele conferă harul sacramental, care este harul „propriu fiecărui sacrament” (Catehismul, nr. 1128): un anumit ajutor divin pentru a atinge scopul acelui sacrament.

Primim nu numai harul sfințitor, ci și pe Duhul Sfânt însuși. „Prin sacramentele Bisericii, Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor” (Catehism, nr. 739) ^[9]. Rodul vieții sacramentale constă în faptul că Duhul Sfânt îi divinizează pe credincioși, unindu-i în mod vital cu Cristos (cf. Catehism, nr. 1129).

Trei sacramente – Botezul, Mirul și Sfânta Preoție – conferă, pe lângă har, așa-numitul caracter sacramental, care este un sigiliu spiritual de neșters imprimat în suflet ^[10], prin care creștinul participă la preoția lui Cristos și se încadrează în Biserică conform diferitelor stări și funcții. Caracterul sacramental rămâne pentru totdeauna în creștin ca o dispoziție pozitivă pentru har, ca o promisiune și garanție a protecției divine și ca o vocație la cultul divin și la slujirea Bisericii. Prin urmare, aceste trei sacramente nu pot fi repetate (cf. Catehism, nr. 1121).

Sacramentele pe care Cristos le-a încredințat Bisericii sale sunt necesare – cel puțin dorința lor – pentru mântuire, pentru obținerea harului sfințitor, și niciunul dintre ele nu este de prisos, chiar dacă nu toate sunt necesare pentru fiecare persoană ^[11].

Sacramentele „sunteficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează, El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică” (Catehism, nr. 1127). Efectul sacramental este produs ex opere operato (prin însuși faptul că semnul sacramental este realizat) ^[12]. „Sacramentul nu acționează în virtutea dreptății omului care îl dă sau îl primește, ci prin puterea lui Dumnezeu” ^[13]. În consecință, „atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii, puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru” (Catehism, nr. 1128).

Omul care celebrează sacramentul se pune în slujba lui Cristos și a Bisericii, de aceea este numit slujitor al sacramentului și nu poate fi oricare credincios creștin fără deosebire, ci are nevoie în mod obișnuit de configurația specială față de Cristos Preotul pe care o dă sacramentul Preoției ^[14].

Eficacitatea sacramentelor provine de la Cristos însuși, care acționează în ele, „dar roadele sacramentelor depind și de dispozițiile celui care le primește” (Catehism, nr. 1129): cu cât sunt mai bune dispozițiile sale de credință, de convertire a inimii și de adeziune la voința lui Dumnezeu, cu atât mai abundente sunt efectele harului pe care le primește (cf. Catehism, nr. 1098).

„Sfânta Maică Biserică a instituit și sacramentalele. Acestea sunt semne sacre prin care, imitând într-un fel sacramentele, se exprimă efectele, în special cele spirituale, obținute prin mijlocirea Bisericii ^[15] Ele „nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor, dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el” (Catehism, nr. 1670). „Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane, a mesei, a unor obiecte sau locuri)” (Catehism, nr. 1671).

3. Liturgia

Liturgia creștină „este în mod esențial actio Dei care ne unește cu Isus prin Duhul Sfânt” ^[16] și are o dublă dimensiune: ascendentă și descendentă ^[17]. „Liturgia este acțiunea întregului Cristos (Christus totus)” (Catehism, nr. 1136) și de aceea „întreaga comunitate, Trupul lui Cristos unit cu capul său, este cea care celebrează” (Catehism, nr. 1140). În centrul adunării se află așadar însuși Isus Cristos (cf. Mt 18,20), acum înviat și glorios. Cristos precedă adunarea care celebrează. El – care acționează în mod inseparabil unit cu Duhul Sfânt – o convoacă, o adună și o învață. El, Marele Preot veșnic, este protagonistul principal al acțiunii rituale care face prezent evenimentul fondator, chiar dacă se folosește de slujitorii săi pentru a re-prezenta (a face prezentă, cu adevărat, aici și acum, în celebrarea liturgică) jertfa sa răscumpărătoare și pentru a ne face părtași la darurile conviviale ale Euharistiei sale.

Fără a uita că, „fiind alcătuită împreună cu Cristos-Capul «ca o unică persoană mistică» ^[18], Biserica acţionează în sacramente ca o «comunitate preoţească», «structurată organic»: prin Botez şi prin Mir, Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia”. De aceea, „acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private, ci sunt celebrări ale Bisericii, care este «sacramentul unităţii», adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. De aceea, ele aparţin întregului Trup al Bisericii, îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui, dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit, după diversitatea stărilor, a îndatoririlor şi a participării efective” ^[19].

La fiecare celebrare liturgică participă împreună întreaga Biserică, cerul și pământul, Dumnezeu și oamenii (cf. Ap 5). Liturgia creștină, chiar dacă este celebrată doar aici și acum, într-un loc anume și exprimă da-ul unei anumite comunități, este prin natura ei catolică, vine din întreg și duce la întreg, în unitate cu Papa, cu episcopii în comuniune cu Pontiful Roman, cu credincioșii din toate timpurile și din toate locurile „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți" (1 Cor 15,28). Din această perspectivă, principiul conform căruia adevăratul subiect al liturghiei este Biserica, în mod concret communio sanctorum din toate locurile și din toate timpurile, este fundamental ^[20]. Prin urmare, cu cât o celebrare este mai mult animată de această conștiință, cu atât mai concret se realizează în ea sensul liturghiei. O expresie a acestei conștientizări a unității și universalității Bisericii este utilizarea latinei și a cântecului gregorian în unele părți ale celebrării liturgice ^[21].

Pe baza acestor considerații putem spune că adunarea care celebrează este comunitatea celor botezați care, „prin nașterea din nou și prin ungerea Duhului Sfânt, sunt consacrați ca o casă spirituală și ca o preoție sfântă pentru a oferi, prin faptele proprii creștinilor, jertfe spirituale” ^[22]. Această „preoție comună” este cea a lui Cristos, Preotul unic, la care participă toți membrii săi ^[23]. „Astfel, în celebrarea sacramentelor, întreaga adunare „împlineşte liturgia”, fiecare potrivit funcţiei sale, dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. (Catehism, nr. 1144). Din acest motiv, participarea la celebrările liturgice, deși nu cuprinde întreaga viață supranaturală a credincioșilor, constituie pentru ei, ca și pentru întreaga Biserică, vârful spre care tinde toată activitatea lor și sursa din care izvorăște puterea lor ^[24]. De fapt, „Biserica se primește și, în același timp, se exprimă în cele șapte sacramente, prin care harul lui Dumnezeu influențează în mod concret existența credincioșilor pentru ca toată viața, răscumpărată de Cristos, să devină cult plăcut lui Dumnezeu” ^[25].

Când ne referim la adunare ca subiect al celebrării, înseamnă că fiecare, în calitate de participant, acționează ca membru al adunării, făcând tot și numai ceea ce îi revine. „Nu toate mădularele au aceeași funcție" (Rom 12,4). Unii sunt chemați de Dumnezeu în și pentru Biserică la un serviciu special al comunității. Acești slujitori sunt aleși prin sacramentul Sfintei Preoții, prin care Duhul Sfânt îi face apți să acționeze în reprezentarea lui Cristos Capul pentru slujirea tuturor membrilor Bisericii ^[26]. Așa cum Ioan Paul al II-lea a clarificat în diferite ocazii, „in persona Christi „înseamnă mai mult decât în numele sau în locul lui Cristos. In persona: adică în identificarea specifică, sacramentală, cu marele preot al legământului veșnic, care este autorul și subiectul principal al jertfei sale proprii, în care într-adevăr nu poate fi înlocuit de nimeni” ^[27]. Putem spune în mod grafic, așa cum subliniază Catehismul, că „Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea «chipului» lui Cristos Preotul” (Catehism, nr. 1142).

„Misterul celebrat în liturgie este unul singur, însă formele celebrării sale sunt variate. Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare, încât exprimarea ei nu poate fi epuizată” (Catehism, nr. 1200-1201). „Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman, dar şi Riturile unor Biserici locale, cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin, alexandrin sau copt, siriac, armean, maronit şi caldeean” (Catehism, nr. 1203). „Biserica acordă drepturi și cinste egale tuturor riturilor recunoscute în mod legitim și dorește ca în viitor să fie păstrate și promovate” ^[28].

JUAN JOSÉ SILVESTRE

Bibliografie de bază

- Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1066-1098; 1113-1143; 1200-1211 și 1667-1671.

Lecturi recomandate

- Sfântul Josemaría, Omilia Euharistia, taina credinței și a iubirii, în Este Cristos care trece, nr. 83-94; de asemenea, nr. 70 și 80; Convorbiri cu mons. Escrivá de Balaguer, nr. 115.

- J. Ratzinger, Spiritul Liturghiei, Cristiandad, Madrid 2002.

- J.L. Gutiérrez-Martín, Belleza y misterio. La liturgia, vida de la Iglesia, EUNSA (Astrolabio), Pamplona 2006, pp. 53-84, 113-126.

Note

^[1] Benedict al XVI-lea, Enc. Deus caritas est, 25-XII-2005, nr. 1.

^[2] Benedict al XVI-lea, Exh. apost. Sacramentum caritatis, 22-II-2007, nr. 34.

^[3] Conciliul Vatican al II-lea, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 5; cfr. Catehism, nr. 1067.

^[4] Conciliul Vatican al II-lea, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 7; cfr. Catehism, nr. 1070.

^[5] Conciliul din Trento: DS 1600-1601; cfr. Catehism, nr. 1114.

^[6] Sfântul Toma din Aquino, Summa Theologiae, III, q. 60, a.3; cfr. Catehism, nr. 1130.

^[7] Cfr. Catehism, nr. 1205; Conciliul din Trento: DS 1728; Pius al XII-lea: DS 3857.

^[8] Cfr. Conciliul din Trento: DS 1606.

^[9] Lucrarea Duhului Sfânt în noi „este ca noi să trăim viața lui Cristos înviat” (Catehism, 1091); El „unește Biserica cu viața și misiunea lui Cristos” (Catehism, 1092); „îi vindecă şi îi transformă pe cei care Îl primesc, conformându-i Fiului lui Dumnezeu” (Catehism, 1129).

^[10] Cfr. Conciliul din Trento: DS 1609.

^[11] Cfr. Conciliul din Trento: DS 1604.

^[12] Cfr. Conciliul din Trento: DS 1608.

^[13] Sfântul Toma din Aquino, Summa Theologiae, III, q. 68, art. 8.

^[14] Preoția ministerială „Ea garantează că, în sacramente, Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi, prin ei, urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui (cf. In 20, 21-23; Lc 24, 47; Mt 28, 18-20). Astfel, preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi, prin ei, de ceea ce a spus şi a făcut Cristos, izvorul şi temeiul sacramentelor” (Catehismul, 1120). Deși eficacitatea sacramentului nu derivă din calitățile morale ale slujitorului, totuși credința și devotamentul acestuia, pe lângă faptul că contribuie la sfințirea sa personală, favorizează în mare măsură bunele dispoziții ale subiectului care primește sacramentul și, în consecință, roadele pe care le obține din el.

^[15] Concilio Vatican al II-ea, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 60; cf Catehism, nr. 1667.

^[16] Benedict al XVI-lea, Exh. apost. Sacramentum Caritatis, nr. 37

^[17] „Pe de o parte, Biserica, unită cu Domnul său şi «sub lucrarea Duhului Sfânt» (Lc 10, 21), îl binecuvântează pe Tatăl «pentru Darul lui negrăit» (2 Cor 9, 15) prin adoraţie, laudă şi aducere de mulţumire. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu, Biserica nu încetează să ofere Tatălui «prinosul propriilor ei daruri» şi să-l implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor, asupra ei înseşi, asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi, pentru ca, prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui Cristos-Preotul şi prin puterea Duhului, aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1, 6)” (Catehism, nr. 1083).

^[18] Pius al XII-lea, Enc. Mystici Corporis cit. en Catehism, nr. 1119.

^[19] Conciliul Vatican al II-lea, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 26; cfr. Catehism, nr. 1140.

^[20] „Fie ca jertfa redobândească spre mântuirea tuturor – Rugați-vă, fraților, se roagă preotul – pentru că această jertfă mea și a voastră, a întregii Sfinte Biserici. Rugați-vă, fraților, chiar dacă sunteți puțini, chiar dacă este prezent un singur creștin, chiar dacă slujitorul sacru este singur, pentru că fiecare Liturghie este un sacrificiu universal, o răscumpărare pentru toate semințiile, limbile, popoarele și națiunile (cf. Ap 5, 9).

Toți creștinii, prin Comuniunea Sfinților, primesc harurile fiecărei Liturghii, fie că aceasta este celebrată în fața a mii de oameni, fie că un copil, poate distrat, ajută preotul ca unic însoțitor. În orice caz, pământul și cerul se unesc cântând împreună cu îngerii Domnului: Sanctus, Sanctus, Sanctus...” (Sfântul Josemaría, Este Cristos care trece, nr. 89).

^[21] Cf Benedict al XVI-lea, Exh. Apost. Sacramentum caritatis, nr. 62; Conciliul Vatican al II-lea, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 54.

^[22] Conciliul Vatican al II-lea, Const. Lumen Gentium, nr. 10.

^[23] Cf Conciliul Vatican al II-lea, Const. Lumen Gentium, 10 y 34; Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 2.

^[24] Cf Conciliul Vatican al II-lea, Const. Sacrosantum Concilium, 20.

^[25] Benedict al XVI-lea, Exh. Apost. Sacramentum caritatis, nr. 16.

^[26] Cf Conciliul Vatican al II-lea, Decr. Presbyterorum Ordinis, nr. 2 y 15.

^[27] Ioan Paul al II-lea, Ecclesia de Eucharistia, nr. 29. Intervențiile magisteriale din secolul al XX-lea asupra acestui punct sunt reproduse în notele de subsol 59 și 60: "Ministrul altarului acționează în persoana lui Cristos ca cap, care oferă în numele tuturor membrilor".

^[28] Conciliul Vatican al II-lea, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 4.