Speranţa

Cerul este scopul drumului nostru pământesc. Isus a mers înaintea noastră şi acolo (...) aşteaptă sosirea noastră

Cerul este scopul drumului nostru pământesc. Isus a mers înaintea noastră şi acolo (...) aşteaptă sosirea noastră.

Prietenii lui Dumnezeu, 220

Să creştem în speranţă, pentru că astfel ne vom întări în credinţă, adevăratul fundament al lucrurilor care se speră şi dovada acelora care nu se văd (Ev. 11, 1). Să creştem în această virtute, care este o rugă la Domnul pentru ca să crească în noi caritatea sa, pentru că se încrede într-adevăr numai în ceea ce se iubeşte cu toate forţele: şi merită să-l iubim pe Domnul. Voi aţi experimentat, ca şi mine, că persoana îndrăgostită se dăruieşte plină de siguranţă, ca într-o sintonie minunată, care face ca inimile să bată la unison. Şi ce va fi Iubirea lui Dumnezeu? Nu ştiţi că Isus Cristos a murit pentru fiecare dintre noi? Da, pentru inima noastră sărmană şi mică, Isus a desăvârşit jertfa sa răscumpărătoare.

Adesea Domnul ne vorbeşte despre răsplata pe care ne-a dobândit-o prin Moartea sa şi Învierea sa. Eu merg să vă pregătesc un loc; când voi pleca şi vă voi pregăti un loc, mă voi întoarce şi vă voi lua cu mine, pentru ca să fiţi şi voi unde sunt eu (In 14, 2-3). Cerul este scopul drumului nostru pământesc. Isus a mers înaintea noastră şi acolo, în compania Fecioarei şi a sfântului Iosif – pe care îl cinstesc aşa de mult – a Îngerilor şi a Sfinţilor, este în aşteptarea sosirii noastre.

Prietenii lui Dumnezeu, 220

Ce lucru minunat când Tatăl ne va spune: Bine, servitor bun şi fidel; ai fost credincios peste puţin, peste multe te voi pune; ia parte la bucuria stăpânului tău! (Mt 25, 21). Plini de speranţă! Şi aceasta este minunea sufletului contemplativ. Să trăim din Credinţă, din Speranţă, din Iubire; şi Speranţa este puterea noastră. Vă amintiţi de sfântul Ioan? V-am scris vouă, tinerilor, pentru că sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu locuieşte în voi şi l-aţi învins pe cel rău (1 In. 2, 14). Dumnezeu ne îndeamnă, pentru tinereţea veşnică a Bisericii şi a omenirii întregi. Puteţi transforma în realitatea divină tot ceea ce este uman, aşa cum regele Mida transforma în aur tot ce atingea. Să nu uitaţi niciodată: după moarte vă va primi Iubirea. Şi în iubirea lui Dumnezeu veţi regăsi toate iubirile curate pe care le-aţi avut pe pământ. Domnul a dispus ca să petrecem ziua scurtă a existenţei noastre muncind şi, ca Fiul său Unic, făcând bine (Fap. 10, 38). Să-i cerem Sfintei Fecioare, Speranţa noastră, ca să ne aprindă de dorinţa sfântă de a locui toţi împreună în casa Tatălui. Nimic nu va putea să ne preocupe, dacă ne hotărâm să ancorăm inima de dorinţa după Patria adevărată: Domnul ne va conduce cu harul său şi va împinge barca cu un vânt bun la ţărmuri atât de luminoase.

Prietenii lui Dumnezeu, 221

Aş vrea ca şi la voi să se întâmple ca şi la mine: siguranţa de a mă simţi – de a mă şti – fiu al lui Dumnezeu mă umple de acea adevărată speranţă care, revărsată în creaturi ca virtute supranaturală, se adaptează naturii noastre şi este chiar şi o virtute foarte umană. Sunt fericit pentru siguranţa Cerului în care vom ajunge, dacă rămânem fideli până la sfârşit; pentru fericirea de care vom fi copleşiţi, quoniam bonus (Ps 105, 1), pentru că Dumnezeul meu este bun şi milostivirea sa este infinită. Această convingere mă ajută să înţeleg că numai ceea ce poartă sigiliul lui Dumnezeu descoperă semnul indestructibil al veşniciei, şi valoarea sa este nepieritoare. De aceea, speranţa nu mă separă de lucrurile de pe acest pământ, ci mă apropie de aceste realităţi în chip nou, creştin, conducându-mă să descopăr relaţia naturii – căzute – cu Dumnezeu Creatorul, cu Dumnezeu Răscumpărătorul.

Prietenii lui Dumnezeu, 208

„In te, Domine, speravi“: în tine, Doamne, am nădăjduit. – Şi mi-am pus, cu mijloace umane, rugăciunea şi crucea. – Şi nădejdea mea nu a fost zadarnică, şi nici nu va fi vreodată: „non confundar in aeternum“!

Drum, 95

Trebuie să ne însuşim măsura divină a lucrurilor, nepierzând niciodată punctul de vedere supranatural şi ştiind că Isus se înjoseşte şi pentru mizeriile noastre pentru a face să strălucească gloria sa. De aceea, când simţiţi şerpuind în conştiinţa voastră amorul propriu, oboseala, descurajarea, greutatea pasiunilor, reacţionaţi cu promptitudine şi ascultaţi pe Învăţătorul; şi nu vă speriaţi de realităţile triste pe care le vedem în noi, pentru că slăbiciunile personale ne însoţesc până la sfârşitul vieţii.

Prietenii lui Dumnezeu, 194