Un articol publicat în gazeta online Church Forum 2.0. Autorul accentuează importanţa pe care atât Fer. John Henry Newman cât şi Sfântul Josemaría o dau rolului laicilor în Biserică.

O comparaţie între Sf. Josemaría Escrivá şi Cardinalul John Henry Newman ar putea părea uşor forţat. Orice legătură între aceste două figuri inovatoare în viaţa Bisericii - una din secolul XIX şi cealaltă din secolul XX - ar putea părea fără substanţă. Viaţa şi contextul social, cultural şi istoric al fiecăruia au fost foarte diferite. Newman a fost un englez convertit, un eseist şi apologist care a ajuns cardinal; Escrivá a fost un spaniol care a înfiinţat o instituţie în cadrul Bisericii. Cu toate acestea, la o privire mai atentă, vom observa o armonie consistentă pe plan spiritual şi similitudini în interesele lor pastorale.

Atât Newman cât şi Escrivá au proclamat rolul important pe care laicii sunt chemaţi să-l îndeplinească în cadrul Bisericii. Amândoi au suferit din cauza proclamării acestui rol, care li s-a părut multora o noutate imposibil de implementat. Newman, de exemplu, spune că "sensus fidei", "sensul credinţei" la Poporul lui Dumnezeu ar trebui considerat un locus theologiae, o sursă de luat în seamă pentru a se descoperi conţinutul autentic al credinţei. Biserica, în calitate de depozitară a divinei revelaţii, nu poate acţiona fără credincioşii laici din moment ce ei reprezintă una dintre părţile ei constituente. Fără ei, Biserica ar pierde o sursă valoroasă de credinţă, iar, în continuare, rezultatul ar fi clericalismul, o diminuare a naturii originale a Bisericii, care ar fi redusă, astfel, la ministerele hirotonisite şi la ierarhie.

Sf. Josemaría a trebuit, la rândul său, să îndure multă neînţelegere din partea celorlalţi pentru că a afirmat cu tărie, cu mult înainte de Conciliul Vatican II, că laicii sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine, la sfinţenie. El a insistat că laicii nu sunt creştini de rangul al doilea, ci au chemări divine specifice cum ar fi, de exemplu, vocaţia căsătoriei. Ceea ce înseamnă că ei au o manieră specifică de a urma şi de a îndeplini voinţa lui Dumnezeu în cadrul Bisericii şi în lume. Iar ceea ce Newman definea ca "sens al credinţei", Sf. Josemaría numea, într-un mod ceva mai colocvial, "vârful catolic" al Poporului lui Dumnezeu.

Formare continuă

Atât Newman cât şi Escrivá au întrevăzut clar că simplul fapt de a fi laici în Biserică nu îi transformă pe oameni în purtători de cuvânt ai Duhul Sfânt. Ei au nevoie de formare creştină, studiu intens şi un efort continuu pentru a trăi în acord cu credinţa lor. Newman şi-a dedicat eforturile intelectuale şi pastorale acestui scop, editând revista The Rambler, lucrând la înfiinţarea Universităţii catolice din Dublin şi la Şcoala de rugăciune din Birmingham. A folosit la vremea aceea o frază ce avea să devină celebră: "vreau laici care să nu fie aroganţi, nesăbuiţi în vorbe sau cu tendinţă spre dispute, ci bărbaţi şi femei care îşi cunosc religia, care o pătrund, care ştiu exact unde se află, care ştiu ce au şi ce nu, care îşi cunosc crezul într-atât de bine încât pot să dea socoteală, care ştiu suficientă istorie încât să-l apere. Vreau laici inteligenţi şi bine educaţi. Vreau să-şi îmbogăţească cunoştinţele, să îşi cultive intelectul, să pătrundă relaţia adevărului cu adevărul, să înveţe să vadă lucrurile aşa cum sunt, să înţeleagă relaţia dintre credinţă şi raţiune şi care sunt bazele şi principiile Catolicismului" (Sermon 9, Duties of Catholics towards the Protestant View, 1851).

De partea cealaltă, Sf. Josemaría, pe lângă o bogată producţie de cărţi religioase şi de predici care au ajutat laicii să-L găsească pe Dumnezeu în vieţile lor, a fondat, la porunca lui Dumnezeu, o instituţie care îşi propune să reamintească tuturor chemarea universală la sfinţenie şi care o face accesibilă. Opera pe care a fondat-o încearcă să le reamintească oamenilor că ar trebui să fie sfinţi în vieţile lor obişnuite. În plus, le şi arată cum, oferindu-le ajutorul de care au nevoie pentru a deveni sfinţi. El însuşi a definit Opus Dei drept "o imensă operă de cateheză", întrucât oferă formare specifică, creată special pentru a-i ajuta pe oameni să dezvolte ceea ce el numea "unitatea existenţei" şi deci să trăiască în acord cu credinţa lor în orice moment al zilei.

Exemplul primilor creştini

Atât Newman, cât şi Escrivá ştiau că ceea ce propun nu era ceva nou – e "la fel de vechi şi nou precum Evanghelia", spunea Escrivá. Amândoi s-au inspirat din vieţile primilor creştini pentru că, după cum spunea Newman, creştinii trebuie să se uite la ei înşişi pentru a redobândi plinătatea credinţei. Amândoi au afirmat nevoia de a obţine o unitate profundă între credinţă şi raţiune, pe baza studiului ştiinţific atât în domeniul educaţiei sacre, cât şi în cel academic. De aceea, Escrivá, de exemplu, le-a cerut tuturor preoţilor din Opus Dei să fie experţi într-un domeniu al studiilor academice – cu toţii au absolvit diferite forme de învăţământ superior, iar mulţi dintre ei deţin doctorate. În acelaşi timp, a vrut ca laicii din Opus Dei să studieze teologie şi tot ce e legat de acest domeniu, mergând până la doctorat dacă e cazul.

Newman spunea "Vreau ca intelectualii laici să fie religioşi, iar cucernicul cler să fie intelectual" (Sermon 1, Intellect the Instrument of Religious Training, preached in the University Church, Dublin, feast of St. Monica, Sunday after Ascension, 1856).

Libertatea conştiinţelor

Atât Newman, cât şi Escrivá au avut o iubire profundă faţă de adevăr şi au refuzat acordarea unui principiu de autonomie morală conştiinţelor. Amândoi au insistat pe nevoia de formare a conştiinţei, în chestiuni de morală şi doctrină, sub îndrumarea Magisteriului Bisericii, dar, cu toate acestea, au proclamat ceea ce am putea numi o "libertate a conştiinţelor" în chestiuni temporale. Escrivá a predicat neobosit despre libertatea şi autonomia laicilor în chestiuni politice şi sociale, explicând că nu ar trebui să există nicio interferenţă sau presiune a clerului în astfel de probleme. Nu ar trebui niciodată să-şi permită, spunea, să separe vreuna dintre acţiunile lor de dictatele conştiinţei, ci ar trebui să îşi asume întreaga responsabilitate morală pentru ceea ce fac. Newman a vorbit şi a scris mult despre valoarea conştiinţei ca un loc de întâlnire cu Dumnezeu, cel mai adânc adevăr al omului şi cel care conduce acţiunea morală.

Multe alte aspecte din învăţăturile celor doi ar putea fi evidenţiate, cum ar fi de exemplu nevoia de a combina devoţiunea şi doctrina; nevoia ca teologii să-şi ducă la îndeplinire misiunea cu prudenţă şi responsabilitate, în deplină unitate cu Biserica; şi o profundă înţelegere a Bisericii ca Mister şi sacrament care, împreună cu elementul uman, duce la comuniunea cu divinul. Totuşi, ceea ce am arătat mai sus ar trebui să fie de ajuns pentru a justifica armonia profundă care există între John Henry Newman şi Josemaría Escrivá.

*Pr. Arroyo Martínez a absolvit doctoratul în filozofie la Universitatea Sfânta Cruce din Roma