"Acum trebuie să folosesc maxima calitate şi demnitate în ceea ce fac pentru că pictez în faţa lui Dumnezeu; înainte mă preocupa doar să satisfac dorinţa clientului, acum Dumnezeu este înaintea mea. Când ridic privirea peste pânză în atelierul meu, văd imaginea Maicii Domnului şi a Sfântului Josemaría şi-i cer lui Dumnezeu să nu mă lase să fac lucrurile pe jumătate, să-mi ceară mai multa exigentă ca să fac totul cât mai bine posibil. Înţeleg că trebuie să îmbunătăţesc calitatea picturilor mele pentru dedicaţia pe care o trăiesc astăzi în sânul Opus Dei."
José Ramón Iglesias Rivera (născut în La Coruña în 1939) este un pictor care a trăit şi trăieşte toată viaţa între persoane. El a învăţat cu Lucrarea că ceea ce face trebuie să fie sfinţit atât în viaţa zilnică cât şi "în ceea ce va veni." Pentru el, de la 11 ani viaţa lui obişnuită a fost pictura, arta, orele în atelier desenând şi pictând. Aceasta i-a provocat câte o dată suferinţă din cauza lipsei de timp pentru respectarea termenelor limită, de exemplu, când prepara o expoziţie, şi apăsarea economică, "eu nu ştiu ce înseamnă un salariu lunar, spune, pentru a putea îngriji de soţia sa şi 5 copii.
O dragoste ca o catapultă
Şi în această situaţie, încă de la sfârşitul anilor 60, când a cerut să fie primit ca supranumerar, a învăţat să sfinţească lucrurile, câteodată nu tocmai obişnuite, prin care în anumite momente Dumnezeu l-a făcut să treacă: a ieşit nevătămat dintr-o explozie care i-a distrus casa, a pierdut practic vederea, şi-a ajutat soţia bolnavă de mulţi ani, şi a dat tot din el, de la depărtare, pentru ultimul fiu, care este foarte bun, dar "e un visător."
După ce a cunoscut Opus Dei datorită unui client al său care i-a cerut să-i facă un portret în ulei al tatălui său, fost primar al oraşului şi după să asiste la un curs spiritual, José Ramón a văzut clar că Dumnezeu îi cerea mai mult. "Am înţeles" explică în felul lui propriu "că dragostea profundă pe care o am pentru soţia mea şi pentru ceea ce fac, era compatibil cu dragostea sprituală, cu dragostea pentru Dumnezeu, şi mai ales simţea că această dragoste pentru Dumnezeu era ca o catapultă care îl ajută să treacă peste dificultăţile şi greutăţile pe care i le dădea viaţa."
Un pictor aproape orb
Atâţi ani de muncă continuă au afectat în cele din urmă vederea sa. A ajuns la un moment dat să utilizeze, ca la teatru pentru a putea urmări piesa cu toate detaliile, un binoclu care îl ajuta să poată vedea bine ceea ce picta.
În perioada când avea cele mai mari probleme cu vederea i s-a cerut să îndeplinească o sarcină importantă pentru sediul - ONCE (Asociaţia naţională de nevăzători din Spania) nu puteam s-o pierd ocazia şi a trebuit să dau totul din mine. Lucrând cu persoane nevăzătoare m-a ajutat să învăţ să ţin pasul cu viaţa fără să se vadă neajunsurile mele. Eu nu puteam să văd numărul unui autobuz ci o forma ambiguă şi trebuia să întreb pentru a şti:
- "Cred că în sfârşit vine autobuzul 22! Pentru ca persoana de lângă mine să-mi răspundă afirmând: Nu, ăstă este 17."
În aceste cazuri José Ramón se gândea că Dumnezeu îl punea la probă. "Ce îmi cere Dumnezeu?" se întreba. Şi fără să se oprească din munca sa, îl lăsa pe Dumnezeu să-l scoată din greutăţi. În sfârşit un specialist oftalmolog l-a operat în urmă cu circa 3 ani de îngrozitoarele cataracte de care suferea şi José Ramón a recuperat o vedere aşa de bună, că spune că este aceeaşi pe care o avea cu 11 ani când a intrat la Şcoala de artă şi meserii din La Coruña.