Audio (08'42') unui fragment al omiliei „Iubind cu pasiune lumea” (© Fundación Beta Films). Voce a sfântului Josemaría.

113. Tocmai aţi ascultat proclamarea solemnă a celor două texte din Sfânta Scriptură care corespund sfintei liturghie din duminica XXI după Rusalii. Ascultând acest Cuvânt al lui Dumnezeu, sunteţi deja în atmosfera în care aş dori să situez şi aceste cuvinte pe care vi le adresez acum: cuvintele unui preot, rostite în faţa unei mari familii de fii ai lui Dumnezeu în Biserica sa sfântă. Ele ar dori să fie supranaturale, proclamând măreţia lui Dumnezeu şi milostivirea lui faţa de toţi care să vă pregătească sufleteşte, pentru minunea Euharistiei pe care o celebrăm astăzi pe esplanada universităţi din Navarra.

Gândiţi-vă pentru o clipă la ceea ce tocmai am spus. Celebrăm Sfânta Euharistie, jertfa sacramentală a Trupului şi Sângelui Domnului nostru, acel mister al credinţei care leagă prin el toate misterele creştinismului. Celebrăm, prin urmare, acţiunea cea mai sacră şi mai transcendentă, actul pe care omul, cu harul lui Dumnezeu, poate să-l realizeze în această viaţă. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru este, într-un anumit sens, o dezlegare de legăturile pământeşti şi temporale, pentru a fi deja cu Dumnezeu în cer, unde Cristos Însuşi va şterge lacrimile din ochii noştri şi nu va mai fi moarte, nici tânguire, nici strigăte de suferinţă, pentru că lumea veche va fi trecut departe (cf. Apoc 21, 4).

Acest adevăr atât de mângâietor şi profund, această semnificaţie eschatologică a Euharistiei cum o numesc de obicei teologi ar putea fii totuşi înţeles greşit. Şi adevăr a fost de fiecare dată când oamenii au încercat să prezinte modul de viaţă creştin ca pe ceva exclusiv „spiritual”, proprie oamenilor puri, extraordinari, care rămân departe de lucrurile de dispreţ din această lume, sau cel mult îşi tolerează ca pe ceva necesar suprapus spiritului, în timp ce trăim pe acest pământ.

Când lucrurile sunt văzute în acest fel, bisericile devin prin excelenţă locul vieţii creştine; şi a fi creştin înseamnă a merge la biserica, luând parte la ceremoniile sacre, a se încorpora într-o sociologie ecleziastică, într-un fel de lume segregate, care este considerat a fi anticamera din cer, în timp ce lumea obişnuită a acestuia urmează calea proprie. Doctrină a creştinismului şi viaţa de har ar trece în acest caz, atingând puţin momentele tulburi ale istoriei umane, însă fără a se întâlni şi a le transforma.

În această dimineaţa de octombrie, în timp ce ne pregătim pentru a participa la memorialul Domnului nostru Paştele, respingem în mod categoric această viziune deformată a creştinismului. Gândiţi-vă pentru un moment acum în cadrul sfintei Euharistii, în timpul acestui act de mulţumire: ne aflăm într-un templu unic; am putea spune că nava bisericii este campusul universitar; altarul Biblioteca Universităţii. Mai încolo utilaje care construiesc locuinţe noi, iar deasupra noastră cerul Navarrei…

Această enumerare, plastică şi de neuitat nu vă confirmă oare că viaţa obişnuită este adevăratul loc al existenţei voastre creştine? Fii mei, acolo unde se află fraţii voştri, acolo unde sunt aspiraţiile voastre, munca voastră, dragostea voastră, acolo trebuie să-L întâlniţi zilnic pe Cristos. Acolo în mijlocul realităţilor materiale ale pământului, trebuie să vă sfinţiţi slujind lui Dumnezeu şi oamenilor.